4 volume de versuri, toate de raftul întâi, şi 4 romane bine primite, Dan Coman (n. 1975) alternează genurile literare cu dezinvoltura unui sportiv de performanţă ambidextru. Recentul său roman, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, Polirom, 2019, publicat la doar doi ani de la Insectarul Coman, Charmides, 2017, este redactat cu mână de poet, dar gândit de-o minte care ştie să închege personaje credibile şi să construiască o intrigă ce te ţine cu sufletul la gură. Altfel spus, epicul e infuzat liric la fel cum lumina – o prezenţă (aproape) materială, de la: „una din acele dimineţi de vară în care lumina a luat-o mult înaintea căldurii” la (şi n-am ajuns nici la jumătatea naraţiunii!) „Toată copilăria a stat în lumină. O lumină rece, strâmtă şi aseptică…” – învăluie locurile şi oamenii „ca un sac de nailon de jur împrejurul capului”.
Două părţi aproximativ egale, la care se adaugă cea de-a treia, de numai 20 de pagini, un fel de pomelnic al personajelor dispărute misterios în primele două părţi, la rândul lor alcătuite din mici nuvelete (câine, oase, ploaie, lădiţă, scară etc.), având în centrul naraţiunii când o fată de la ţară, fata Gorţoaiei, ce-a învăţat de la maică-sa, răposată în primele pagini, să repare oasele, când o tânără supradotată care ajunge, în urma unui accident, în curtea Gorţoaiei, iar peste ani, ca iubită a Profesorului, zisa Văduva, în acelaşi sat – suntem într-o lume marginală în care sătenii se salută (fără a-i gusta poezia) cu „Dumnezeu în vis”, dar nu ezită să facă moarte de om, când li se pune pata pe cineva. Citez doar două secvenţe mici, legate între ele, fără a intra în amănunte, cât să vă intrig: „Dar oamenii nu uită. După ce a murit Profesorul şi ea s-a mutat în casa părăsită, ne-am strâns cu toţii la bufet şi am hotărât: rând pe rând, cel puţin unul pe noapte” şi, mai încolo: „Văduva stătea întinsă în pat, acoperită de pături, nemişcată. Am scos-o pe sus, am urcat-o într-una din maşinile miliţiei şi am dus-o în faţa bisericii. (…) Prima a aruncat fata Gorţoaiei. Fiecare din familiile victimelor câte o lovitură, am zis eu, abia apoi aruncăm şi noi, ceilalţi.” (Dar nu se încheie aici, căci „la sfârşitul iernii a dispărut şi Cârceie, au reapărut maşinile miliţiei şi o maşină neagră de la procuratură. Aţi omorât-o degeaba, oameni buni, ne-au spus”.) În mod cert, veşnicia nu s-a născut într-un sat ca acesta!
Ce m-a încântat îndeosebi în romanul lui Dan Coman este scriitura, autorului potrivindu-i-se cuvintele personajului Văduva: „Descoperisem, treptat, că nimic nu putea rezista cuvintelor. Ştiam să aleg vorbele cele mai potrivite – ăsta a fost marele meu noroc. Am intuit imediat forţa lor nemaipomenită”, şi ceva mai încolo: „Cititul devenise îndeletnicirea mea preferată, gestul cel mai erotic de care eram capabilă şi care, sunt absolut convinsă, mi-a salvat viaţa”. Şi încă, dacă ar fi să numesc „Polul Nord & Poul Sud” între care se situează scrierea sa, gândul m-ar duce la Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, pe de-o parte, şi la Ploile amare ale lui Alexandru Vlad, pe de-alta – cu precizarea că aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată nu seamănă nici cu una, nici cu alta.
23 noiembrie ’20