O latură poate mai puțin cunoscută a creației artistice a lui Eugen Ionescu au fost pictura și desenele faimosului scriitor francez de origine română. „Teze și antiteze la Paris”, 29 noiembrie 1984.
Your browser doesn’t support HTML5
„Teze și antiteze la Paris”, 29 noiembrie 1984. Pictura lui Eugen Ionescu
Afișul expoziției „Ionesco - Dürrenmatt. Pictură și teatru” de la Centrul Dürrenmatt, Neuchâtel, Franța, 2016.
Alain Parruit: „Pentru prima oară la Paris, Galeria La Une din Saint-Germain-des-Près a prezentat pictură (desene, guașe, litografii) semnată de Eugen Ionescu. Și cum ați putea lua mai bine cu acest nou aspect al operei ionesciene, decît lăsîndu-l pe autor însuși să-l comenteze? Iată-l deci pe Eugen Ionescu într-o convorbire cu Monica Lovinescu.”
Monica Lovinescu: „Eugen Ionescu, cine ți-a văzut expoziție de la Galerie de la Une înțelege dintr-un început că nu poate fi vorba pentru desenele și guașeledumitale de un violon d’ingres. Și-aș vrea pentru cei care ne-ascultă acum, să le spui de ce și de când această vocație pentru pictură.”
Eugen Ionescu: „Mi-a plăcut totdeauna să mă uit la tablouri, și am făcut critici pentru tablouri, am făcut un studiu la televiziune despre Vermeer și alți pictori olandezi, am un studiu, un eseu critic despre Brâncuși, am prezentat pe Miró și pe alții. Dar nu eram în secretele lor, și nu știam, și nici nu mă gândeam cum să fac ca să le pătrund secretele, dar cum spuneam adineaori am avut un gust pronunțat pentru pictură, cu atât mai pronunțat pentru pictură fiindcă pentru că nu am cunoștință muzicală suficientă și muzica, oricât de paradoxal s-ar părea ce zic, e aproape de tăcere, e arta cea mai aproape de tăcere. Și pictura e și mai aproape de tăcere, fiindcă este tăcerea însăși, dar nu totdeauna.
„Le combat sans but”, de Eugen Ionescu, la expoziția „Trouver un peu d'espoir”, Galeria Tschudi, 1985
De pildă, am fost la Amsterdam într-un muzeu și în sala de jos erau tablouri aproape monocrome, traversate de o linie subțire roșie, sau neagră, în relief. Și n-am priceput. Și când m-am urcat la primul etaj și-am văzut pe Rubens m-am înspăimântat. Ce gălăgie, ce gălăgie nemai pomenită! Deci și pictura poatesă fie gălăgioasă. Când m-am dat jos, și-am văzut acei pictori care făceau pictură-tăcere, atunci am înțeles pictura lor și valoarea tăcerii în pictură. Pentru tăcere am ales pictura.”
Monica Lovinescu: Eu aș vrea să te-ntreb de ce în fond nu ți-a mai fost de-ajuns cuvântul, sau de ce te-a obosit cuvântul, de ce-ai ales tăcerea prin pictură și când?
„Dreiköpfiger Dämon mit grünen Bauch”, de Eugen Ionescu, expoziția „Trouver un peu d'espoir”, Galeria Tschudi, Elveția, 1985
Eugen Ionescu: „Fiindcă cuvântul m-a obosit pentru că vorbeam prea mult, și mai ales teatru. N-am făcut un teatru de vorbărie, am făcut un teatru de stricare a vorbăriei, și mai ales ultima piesă, unde e limbajul complet pierdut și nu sunt decât sunete incoerente, și fiindcă limbajul teatral nu-i pentru toată lumea, trebuie tradus. De-aia m-am plictisit, și mai ales de vorbărie, cu toate că fac vorbărie. Și pentru alt motiv, simțeam nevoia să schimb sistemul de expresie, și să spun același lucru cum l-am spus în „La Vase”, am vrut să spun același lucru, cu alte mijloace estetice.”
[...]