La masă cu struțocămila și pelicanul: când Cantemir restabilește un adevăr biblic

La masă cu struțocămila și pelicanul: când Cantemir restabilește un adevăr biblic

“Spélicans !” (Villon)

“Pelicanul sau babița” (Urmuz)

O să încercăm să ne ocupăm azi de mitul iritant al struțocămilei din Istoria ieroglifică a lui Cantemir. Generații de școlari au învățat că această arătare a ieșit din creierul încălzit al prințului moldav, care ar fi amestecat regnurile animale în scopuri pur literare.

Un baroc animal hibrid, așadar, inventat de Cantemir în ceasurile de huzur.

### Vezi și... ### Cantemir și continuitatea vinului moldovenesc

Din păcate, miticul animal e în realitate… un banal struț, iar prințul nostru elinofil și elinofon o știa. Pe deasupra, beizadeaua învățase să citească, aidoma lui Gargantua, la Istanbul, în cărți precum Mammotrectus (vezi mai jos). El își populează Istoria ieroglifică cu jivine care sunt doar aparent monștri lexicali, precum camilopardalul (în realitate în greacă kamelopardalis, s.f.= girafă), sau struțocămila. Degeaba spune el că “ieste cămila nepăsărită și pasirea necămilită”, e vorba în realitate de un simplu împrumut din greacă (gr. strouthokamelos, s.f. = struț).

Struțocămila intrase de altfel și în latina clasică, de pildă în Satyriconul lui Petroniu: Ego tibi pro ansere struthocamelum reddam, “în loc de gâscă am să-ți dau un struț” (Sat. CXXXVII).

Cam atât despre struțocămilă. Dar — mai departe — de ce ce însă pelicanul, în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, este o pasăre murdară care se hrănește cu hoituri, în vreme ce în Occidentul catolic era o imagine a lui Isus?

Să începem cu referințele din Mammotrectus:

Mammotrectus, Liber expositorium totius Bibliae, ac aliorum quae in ecclesia recitant (Strasbourg, 1494). Mammotrectus, un lexic ce “explică toate cuvintele din Biblie”, compilat de un anume Giovanni Marchesini, era una din cărțile cele mai citite în Renaștere.

Titlul, Mammothrectus, scris diferit de la o ediție la alta, e glosat ca lacte nutritus, mammae-tractus, “hrănit la sân”, mamelele fiind, se înțelege, cele ale bisericii.

Erasmus menționează acest lexicon în Elogiul nebuniei, în vreme ce la Rabelais respectiva enciclopedie face parte din cărțile pe care le studiază obligatoriu atât Gargatua, cât și Pantagruel. În epopeea acestui din urmă gigant care domnește peste setea muritorilor titlul respectabilului tratat devine comic: Marmotretus, de Baboinis et Cingis, “despre babuini și maimuțe”, Marmotret derivând, în mod vizibil, de la marmot, țânc.

### Vezi și... ### Budale și musafiri: cum ne ajută Cantemir să înțelegem istoria limbii

Era una din cărțile care dominau atmosfera culturală a epocii. Ni doar Cantemir, dar toți amatorii de erudiție rapidă și uneori îndoielnică puteau afla de pildă care sunt cele zece nume ale Creatorului la Hebrei: El, Eloy, Eloe, Sabaoth, Eloyon, Eloye (explicat ca “cela care este”), Adonaï, Ia, Ioth și Saday (sau omni potens).

Unul din capitolele cele mai citite (în incunabulul din 1494 existent la Biblioteca Universitară din Iași se poate vedea că sunt singurele pagini ce fuseseră atinse, și putem visa că o frunzărise Cantemir) este micul bestiar în care sunt înșirate animalele din Biblie și unde țopăie gazelele (oryx, sau bubalus), traghelaful (hircoceruus), cămila, iepurele, chitul behemot înghițitor de profeți, girafa (cameleopardalus) și pelicanul.

Aici se impune o cercetare: istoria balenei și a profetului e arhi-știută, iar celelalte jivine sunt cele pe care le așteptăm pentru clima și relieful Israelului. Dar ce caută în acest lexicon pelicanul?

Ei bine, în cartea lui Isaia, acolo unde proorocul prevestește distrugerea Sionului, întâlnim această imagine ce pare scoasă din Lautréamont: “Pelicanul și ariciul îl vor stăpîni, bufniţa şi corbul îl vor locui.”

Un pelican printre ruinele Sionului presărate cu cadavre nu poate decât să surprindă, într-adevăr. Explicația e că pelicanul, numit qa’at, era considerat în Levitic o pasăre scârboasă. Pelicanul nu putea fi consumat, căci se credea că se hrănește cu cadavre. Iată lista volatilelor necrofage: “vultur, zgripţor şi vultur de mare, corb şi şoim cu soiurile lor, cioara cu soiurile ei, struţ, cucuvea, rândunică şi uliu cu soiurile lui, huhurez, pescaruș şi ibis, lebădă, pelican şi cocor, cocostârc, bâtlan cu soiurile lui, pupăză şi liliac.” (Lev. 11:13-19)

Dar, ce vedem în Mammotrectus? Surpriză, lexiconul se contrazice cu Scripturile, căci citim deodată: Pelicanus cadaver fugit. Nec famis vehementia putridas carnes tangit. Adică: “Pelicanul fuge de stârvuri. Chiar dacă moare de foame, el nu se atinge de carne putrezită.” Iată. Scurt. In ciuda părerii biblice care ni-l arată înfruptându-se cu hoituri prin Sionul răvășit. De ce această deformare a realității sacre? Pentru ce grija de a restabili reputația pelicanului?

### Vezi și... ### Complexul superiorității resentimentare

Ei bine, motivul pentru care autorul lexicului ascunde moravurile pelicanului este că această pasăre era un simbol cristic, precum pantera sau inorogul. Pelicanul, se credea, atunci când nu are cu ce-și hrăni puii, își despică pieptul cu ciocul și le dă de acolo: “acesta este trupul meu, mâncați”.

(E probabil că această simbolică l-a împins pe unul din primii cabaliști creștini ai Renașterii să-și ia ciudatul pseudonim de Conrad Pellicanus. Să mai menționăm înjurătura alchimică: In corpore Pelicanis! și frumoasa rugăciune atribuită lui St. Toma de Aquino: Pie Pelicane, Jesu Domine, etc.)

Un prinț moldav restabilește adevărul biblic

Aici intervine însă Cantemir al nostru, care în Istoria ieroglifică ne readuce la adevărul veterotestamentar fără să-i pese de eforturile catolice de reabilitare a gușatului. Cantemir reintroduce pelicanul acolo unde îi e locul și ne reamintește că se hrănește cu orori, alături de “Corbul, Cioara, Coțofana, Puhacea, Cucuvaia, Caia și altele lor asemenea, carele mai mult de pradă gata cu truda altora agonisită, fie macară și împuțită, decât de proaspătă, cu a lor ostenință gătită, să bucură.”

“Macară și împuțită, decât de proaspătă, cu a lor ostenință gătită.” Elocvent și definitiv.

Să lăsăm acum aceste dihănii cu pene și macabrul festin să se piardă în noaptea textului. Valete.

P.S. E semnificativ, pentru epoca noastră de decadență, că un “médiéviste”, Pierre Jourdan, ancien doyen de la faculté de lettres de Montpellier, ne asigură, în prefața ediția operelor lui Rabelais îngrijită de el, că Mammotrectus a fost un… commentateur de la Bible!…