La fel ca guvernarea precedentă, şi actuala putere pare hotărâtă să lase totul pe seama fatalităţii.
5 aprilie 2001
Actualitatea. (Comentariu: Octavian Paler).
Spiritul de la Snagov.
[...] Guvernanţii au uitat şi uită se pare că NATO nu este o organizaţie filantropică, în consecinţă nu-şi poate permite să primească o ţară cu o economie bolnavă, nereformată şi deci fără perspective sigure de însănătoşire. O ţară unde foşti ofiţeri ai poliţiei politice, ai Securităţi, sunt promovaţi în funcţii oficiale cheie, ceea ce nu poate să nu stârnească măcar nişte nedumeriri, dacă nu nişte dubii la cei de la care aşteptăm un verdict pozitiv în 2002.
Pe scurt, ideea de a se demonstra existenţa unui consens naţional în chestiunea dezideratului nostru de a fi primiţi în NATO, mi se pare, în principiu, bună. Deşi nu demonstrează nimic nou, întrucât sondajele au arătat clar că românii se pronunţă în proporţii copleşitoare în favoarea integrării. [...]
Ceea ce mă mulţumeşte mai puţin, ba chiar mă pune pe gânduri este modul în care a fost concepută declaraţia-apel de la Snagov. Simpla dorinţă, nesusţinută de fapte, nu valorează nimic. Deci guvernanţii noştri ar trebui să ştie că nu trebuie să se bazeze doar pe atuul poziţiei noastre geo-strategice şi pe sentimentele noastre, categoric pro NATO cum au demonstrat sondajele. Importantă este pregătirea serioasă, temeinică, pentru mărirea şanselor de a fi primiţi. Or, tocmai asta nu s-a avut în vedere la Snagov.
Dimpotrivă. Preşedintele Iliescu a zis la un moment dat, chipurile consolator, că „nu va fi o tragedie dacă nu vom intra în NATO”. Premierul Adrian Năstase l-a completat: „lumea va continua şi după anul 2002 , indiferent de rezultatul summitului de la Praga”. Ion Iliescu a mai spus că „mereu trebuie căutate alternative”.
Cum să nu mă îngrijoreze astfel de declaraţii dacă sunt puse alături de o declaraţie-apel în care totul se limitează la vorbe generale pe care le-am mai auzit de o mie de ori ? La fel ca guvernarea precedentă, şi actuala putere pare hotărâtă să lase totul pe seama fatalităţii. [...] Nu pot să mă împac cu un asemenea mod de a privi o problemă vitală, totuşi, pentru România”.