Dacă mai puţine şcoli înseamnă mai puţini analfabeţi, atunci mai puţine spitale înseamnă mai puţini bolnavi, o idee politică fixă, funcţională şi azi...
Suntem atât de mulţi, mari şi longevivi că nu ne mai încape bugetul. A fost nevoie de amputări succesive pentru a-i înghesui pe bugetari în coloanele registrelor şi organigramelor şi a-i transforma în zecimale prin statistici. Când faci operaţii de asemenea anvergură, e neclar ce trebuie să arunci şi ce să păstrezi.
Argumentul esenţial a fost că statul trebuie să se dispenseze de corupţie, de lestul birocraţiei şi al supradimensionării sistemului. După liposucţie, va fi mai zvelt. Pentru aceasta s-a stabilit că românii trebuie să cotizeze mai mult pentru buget, prin majorarea TVA şi a accizelor de toate felurile, a preţului la energie (care e monopol de stat) şi la utilităţi, prin creşterea vârstei de pensionare periculos de aproape de speranţa de viaţă a românilor, prin reduceri drastice de venituri. Mai mult chiar, făcând abstracţie de privilegiaţi (adică de foştii securişti, politicieni, judecători sau funcţionari superiori), sistemul de pensii s-a pus pe economii, reducând sau anulând micile privilegii pe care le aveau pensionarii.
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Your browser doesn’t support HTML5
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Alt punct forte al reformei a fost reducerea numărului spitalelor, unde oricum mulţi români ajungeau în faze avansate sau chiar terminale, împiedicaţi de propria prostie sau de etapele descurajante pe care trebuiau să le urmeze pentru a-şi face nişte banale analize. Poate aşa s-a ajuns ca România să aibă aproximativ trei milioane de bolnavi cronici. Desfiinţarea spitalelor este o idee veche (ca şi coplata) pe care doar protestele plătitorilor de impozite ( care mai şi votează) au încremenit-o în proiect.
Cineva a considerat că, dacă mai puţine şcoli înseamnă mai puţini analfabeţi, atunci mai puţine spitale înseamnă mai puţini bolnavi, o idee politică fixă, funcţională şi azi doar pentru că nu se găsesc altele mai proaste iar oamenii au obosit ori s-au plictisit să se mai indigneze steril. Între timp, medicina preventivă a fost abandonată şi ironizată (cum ridiculizat şi anulat a fost şi programul de control al sănătăţii de acum câţiva ani), secţiile de triaj din spitale au fost înlocuite de triajul natural (cine şi cât rezistă în cursa către porţile spitalelor), serviciile de ambulanţă au bani să angajeze fie şoferi, fie doctori, dar nu şi pe unii, şi pe alţii şi oricum nu au bani de motorină.
O altă direcţie a reformei a fost demantelarea mişcării sindicale pe motiv că e condusă de nişte borfaşi indecent de bogaţi. De mare ajutor e noul Cod de Dialog Social pe care, a propos, unii parteneri de dialog social nu l-au acceptat, cum nu au acceptat nici Codul Muncii. Cu toate acestea, guvernul este gata să-şi asume răspunderea, şi pentru noul cod social ca şi pentru blocarea deciziilor Înaltei Curţi de Justiţie referitoare la salariile profesorilor. Reforma a deformat mecanismele democraţiei care a început să funcţioneze fără opoziţie şi cu un sistem electoral tot mai contestat.
Adevăratele decizii nu se mai iau de multă vreme în Parlament. Şi nici în sălile tribunalelor, căci justiţia e oarbă, mută ca o lebădă şi nu mai aude bine de când îi înroşeşte urechile preşedintele Băsescu. Mulţi cad sub roţile carului triumfal, orbiţi de faruri şi zăpăciţi de sirenele partidului la guvernare. Unii dintre ei au un zâmbet pe buze, spre bucuria cârmacilor. Rictus sau zâmbet, nu contează, e semn că reforma le-a reuşit.