In doar cîteva luni am aflat că n-am fost cu adevărat alţii şi neapărat mai buni niciodată. Că ascundem încă un continent de vinovăţie istorică şi arhipelaguri de complicităţi travestite în ingenuitate.
25 aprilie 2001
Actualitatea. (Moderator: Radu Călin Cristea; comentariu:
Emil Hurezeanu).
Intre auto-reflexie şi autodistrugere.
În mod cert, unele din putinele progrese, în ordine morală şi intelectuală, realizate în Romania după alegerile din toamna anului trecut tine de o sporită şi de oarecum noua capacitate de auto-reflexie. Politicienii de stînga, cîştigătorii alegerilor, după patru ani de opozitie şi mai multi ani de experienţă internaţională au aflat ce anume trebuie sa evite. Ei nu mai fac erorile primei administratii FSN, PDSR Iliescu.
Fac poate erori noi, dar nu le mai repetă pe cele legate de echivocul angajării geopolitice şi obiectivele reformei interne. Sunt obligaţi să cadă pe gînduri şi reprezentanţii actuali reprezentanti ai opozitiei politice. PNL îşi rescrie cu mai multă gravitate rolul de „adaos comercial” al costurilor politice confortabile, iar PD-ul iese din duplicitatea ne-elegantă a ultimilor ani, cu cel puţin un lider mai puţin şi cohorte de bardoţi la limita supravieţuirii.
[...] O continuitate începută în perioada interbelică, de pildă, a conflictelor politicianiste permanente, a războiului intern de care vorbesc mereu cercetătorii occidentali, cu ignorarea provocării majorii la adresa ordinii democrate va trebui abandonată. Vigilenţa ante-dictatorială a ultimilor ani va trebui reformulată şi înnoită, dar în condiţiile adaptării la o ţară care nu poate, sau nu vrea, să-şi depăşească inerţiile comunismului real la fel de repede precum inventează, să zicem, noile forme fără fond.
[...] In doar cîteva luni am aflat că n-am fost cu adevărat alţii şi neapărat mai buni niciodată. Că ascundem încă un continent de vinovăţie istorică şi arhipelaguri de complicităţi travestite in ingenuitate. Nu atît cu dictatorii, cît cu dictatura şi spiritele ei nemuritoare. Nu atît cu exteriorul, cît cu interiorul nostru stătut şi deloc atăt de insondabil e cît de nesondat.
O singură obiecţie are însă autorul acestor rînduri urmărind, cu interes, de altfel, noul timp al mărturisirilor reparatorii. Dacă în noiembrie 2000, candidatul numarul 1 al dreptei funcţionale, să zicem, s-ar fi unit la timp cu candidatul numărul 2 al dreptei absolutiste şi rezultatul ar fi cîştigat alegerile prezidenţiale alături de o bună parte a celor generale, ce s-ar mai fi ales din întreaga maree a înţelepciunii neconvenţionale, confesive şi autodubitative din societatea noastră civilă? Ajunge să dormi ceva mai prost, să crezi că ai văzut picături de sînge în urină şi devii brusc, un frecventator asiduu al bisericii, spunea, cred, cu ceva vreme în urmă la Bruyère.