8 septembrie 1988
ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ
Moderator: Neculai Constantin Munteanu
Sumarul emisiunii de astăzi: Partea a treia și ultima a interviului pe care dl Silviu Brucan l-a acordat postului nostru de radio. Un comentariu despre Ceaușescu apărător al ceaușismului. Câteva știri de la Budapesta. Colaborează: Nestor Rateș; Șerban Orăscu și al dumneavoastră Constantin Munteanu.
După cum desigur vă amintiți, săptămâna trecută, am difuzat o importantă scrisoare deschisă, pe care dna Doina Cornea a adresat-o președintelui Consiliului de Stat în legătură cu așa zisul plan de sistematizare teritorială. Din câte suntem informați, acestui protest i s-au alăturat: dl Puiu Neamțu, electrician din Făgăraș; dl Teodor Mihardaș, scriitor din Cluj; Dl și Dna Dan și Dina Sâmpelean din Cluj; dna Viorica Hecia, profesor universitar din Cluj; Isaiah Vâtcă, pictor din Cluj; Marian Cruciță, publicist din Turda. Aceste nume vin să se adauge celor care au semnat inițial apelul dnei Doina Cornea. E vorba de domnii: George Vasilescu, avocat din Cluj; Dumitru Pop, muncitor din Turda; Haralambie Chirca și Samoilă Popa, profesori de liceu din Sibiu. Între semnatarii inițiali ai apelului dnei Doina Cornea s-a aflat și dl Iulius Filip, muncitor din Cluj.
Între timp însă, am aflat că dl Iulius Filip a fost anchetat și bătut la Securitatea din Cluj. Cel care conduce ostilitățile și, s-ar părea, nu-și stăpânește nici instinctele și nici pumnii, ar fi un oarecare maioraș de Securitate - Jurcuț. Ce-i în capul Securității, în general, și a tov.-ului Jurcuț, în special? Eu chiar că nu mai înțeleg. Nu de alta însă, dar dl Iulius Filip e muncitor, deci proprietar, producător și beneficiar. Nu mai spun de libertatea de opinie și de întrunire, garantate și în România, chiar și de Constituția RSR. Din câte înțeleg eu, tov. Jurcuț nu numai că dă în clasa muncitoare, ceea ce e grav, dar încalcă și Constituția, ceea ce e încă și mai grav (de luat aminte!). Oricine din România care vrea să se alăture protestului dnei Doina Cornea o poate face trimițându-și adeziunea la adresa: Doina Cornea, strada Alba Iulia nr.16, 3400 Cluj (n.r. repetă adresa). De asemeni, doamna Doina Cornea poate fi chemată la telefonul: 18422 din Cluj, firește (n.r. repetă telefonul).
***
Schimbăm foaia, vreau să zic: schimbăm subiectul. Desigur ați băgat de seamă - toate programele noastre sunt împărțite în blocuri de câte 50 de minune, exact timpul dintre două buletine de știri. Din această cauză, niciuna din emisiuni nu poate dura mai mult de 50 de minute. Ori de câte ori avem un material mai lung, suntem nevoiți - ori să-l scurtăm, pentru a ne încadra în timp, ori să-l programăm pe parcursul a mai multe emisiuni. Este ceea ce s-a întâmplat cu interviul pe care dl Silviu Brucan l-a acordat colegului nostru de la Washington, Nestor Rateș, interviu neobișnuit nu numai prin conținutul său, după mine extrem de interesant, dar și pentru importanța locului și funcțiilor pe care dl Silviu Brucan le-a deținut în comunismul românesc. Drept care, n-am mai ținut seama de programare, de lungime, de timp. Se întâmplă rar ca Europa Liberă să fie în măsură să difuzeze un interviu cu un marxist român autentic. Un marxist care l-a și citit pe Marx și pe predecesorii, și pe precursorii lui; marxist nu din oportunism sau fripturism, marxist încă dinainte de al Doilea Război Mondial, adică, încă de pe vremea când cei mai marxiști din România de azi nu erau nimic.
În fine, nu ne se întâmplă prea des să putem difuza un interviu cu un fost redactor-adjunct la „Scânteia”; un fost ambasador al României la Washington și la Organizația Națiunilor Unite; un fost vice-președinte al radio-televiziunii române; un fost profesor care a predat marxismul la Universitatea din București și la mai multe universități americane. Să tot asculți un marxist care constată impasul comunismului contemporan, în general, a celui românesc, în special, în competiția cu capitalismul. În fine, iată un comunist, care, privind la realitatea românească din jurul lui, nu cred să aibă prea multe motive e mândrie care să-i justifice idealurile tinereții și iată care nu se sfiește să arate că-l preocupă prezentul și viitorul României, viața de azi și de mâine a românilor.
Discuția pe care dl Silviu Brucan a avut-o cu Nestor Rateș a ieșit mai lungă de 50 de minute, drept care am fost nevoiți s-o împărțim în mai multe emisiuni inegale ca durată. Alaltăieri - vreo 18 minute, ieri - 28 de minute, astăzi - numai 16. E și motivul pentru care sâmbătă și duminică nu vom putea relua decât primele două părți. Bun. Și acum să ascultăm ultima parte a interviului pe care dl Silviu Brucan l-a acordat lui Nestor Rateș.
Your browser doesn’t support HTML5
Actualitatea românească: Silviu Brucan la microfonul Europei Libere (III)
Nestor Rateș: Dle Brucan, știu că timpul vă e foarte prețios. La ce anume lucrați acum?
Silviu Brucan: „Lucrez la o nouă carte, pe care am început-o demult, la care m-am gândit demult și care mă pasionează foarte mult pentru că îmi propun să deschid drum într-un teren nedefrișat. Este vorba despre cel mai fundamental, dar și cel mai neglijat aspect al redezvoltării istorice din Europa de Est - cel social. Există peste două douăzeci de istorii economice ale Uniunii Sovietice, nenumărate istorii politice, dar nici măcar o singură istorie socială a Uniunii Sovietice sau a Europei de Est. Și totuși, evoluția forțelor sociale, ca și cursul încet, dar continuu al unui mare fluviu, constituie aspectul cel mai stabil și durabil al procesului istoric.”
Nestor Rateș: Adică, mai limpede? Ce este acest fluviu și ce vă spune studierea lui?
Silviu Brucan: „Revoluția din octombrie 1917 a schimbat peste noapte structura politică a Rusiei. Foarte curând a fost transformat și sistemul ei economic, dar forțele sociale nu au dispărut așa de repede, iar realitatea milioanelor de țărani care dominau societatea rusă va rămâne multă vreme după aceea un factor crucial al societății sovietice. Până la urmă, tot din rândurile țărănimii se va constitui acel agent social care era dat lipsă în planul revoluționar al lui Lenin și anume proletariatul industrial. Așa încât, acum, când se pune problema dacă procesul de schimbare inițiat de Gorbaciov este ireversibil sau nu, economiștii și politologii își califică răspunsul cu tot felul de „dacă” - dacă așa, dacă altfel - pe care nu-l pot prezice. Numai puternicul curs al fluviului social ne poate spune încotro se îndreaptă socialismul. Ca să aflu răspunsul, m-am apucat să reconstitui istoria socială a URSS...”
Nestor Rateș: Nu vom putea, desigur, examina aici evoluția socială din Uniunea Sovietică, de aceea, poate, ne spuneți ce e relevant în această analiză nu numai pentru URSS, ci și pentru România, dacă e posibil de spus în economia unui interviu, bineînțeles.
Silviu Brucan: „Să menționez doar că industrializarea a generat un exod masiv de țărani la oraș că muncitorul industrial de origine țărănească a devenit baza socială ideală a Partidului Comunist. Incapabil să exercite puterea într-o societate industrială modernă, muncitorul manual are nevoie de o avangardă care să exercite puterea în numele lui. Cultura lui politică îl face obiectul perfect al revoluției de sus. El n-are nici tradiții de organizare socială, nici vreun interes deosebit în libertatea de gândire sau în libertatea presei. Pe de altă parte, faptul că regimul declară că reprezintă pe adevăratul muncitor industrial care construiește socialismul cu mâinile lui conferă birocrației de partid singura ei legitimitate politică. Acest aranjament reciproc avantajos a fost torpilat de revoluția științifico-tehnică. Ea reduce numărul și statutul social al muncitorului manual și face să crească numărul și statutul social al intelectualității. Tocmai acest efect social al revoluției tehnologice a determinat partidul comunist din țările socialiste să împiedice asimilarea acestei revoluții în industrie și agricultură.”
Nestor Rateș: Cu alte cuvinte, analiza dvs. marxistă ne spune că structura socială și aranjamentele politice conlucrează la menținerea înapoierii. Sunt cauza obiectivă, cum ați spune dvs. ca marxist, a subdezvoltării.
Silviu Brucan: „Se vorbește mult acum în Uniunea Sovietică de stagnarea „erei Brejnev”. Se atribuie aceasta inerției în gândire, incapacității de a sesiza noile dezvoltări, etc. Desigur aceasta a jucat un rol important, dar pentru un marxist acest element suprastructural nu este suficient, trebuie mers la rădăcina lucrurilor, la raporturile sociale, la politica de clasă, la politica de salariu. Ce descoperim aici, la fundul fundurilor? Baza socială a conservatorismului în politică o constituie cramponarea de muncitorul manual, o categorie socială în curs de reducere și, în ultimă instanță, de dispariție. Conservatorismul rezultă din încercarea de a opri acest efect al revoluției tehnologice.”
Nestor Rateș: Și ce are asta de a face cu politica de salarii pe care ați menționat-o?
Silviu Brucan: „Dat viind că în socialism fondul de salarii este limitat, mecanismul său este reglat de un joc suma nulă: ceea ce un grup câștigă, celălalt pierde. Astfel, revoluția tehnologică a declanșat un conflict de interese între muncitorul manual, pe de o parte, și ingineri și specialiști, pe de altă parte. În anii '60, ca parte a reformei lui Hrușciov și a dezghețului său cultural, diferența de salarii în favoarea inginerilor și specialiștilor s-a ridicat la 48% în industrie și 55% în construcții. Dar, în era lui Brejnev, politica de salarii s-a întors la favorizarea muncitorului manual. Diferența pentru inginer s-a redus la 10%, iar, în unele industrii, salariile muncitorilor depășeau pe cele ale inginerilor. De fapt, prin aceasta, Brejnev refuza să sacrifice proeminența muncitorului industrial pe altarul revoluției tehnologice. Refuza să acorde intelectualității poziția socială de frunte pe care o cerea revoluția științifico-tehnică.”
Nestor Rateș: Temeiul, deci, al politicii anti-intelectuale a partidului?
Silviu Brucan: „De fapt, reacția conservatoare în viața culturală și artistică din anii '70, însoțită de represiunea gândirii și creației intelectuale, nu era altceva decât cealaltă a acestei politici anti-intelectuale. Nu întâmplător Brejnev se alarma de creșterea ponderii intelectualilor în partid și chema mereu la reproletarizarea partidului. Mai mult decât atât. El a luat măsuri pentru a îndrepta tineretul spre căi tehnice de meserii mi curând decât spre universitate. Este fantastic să descoperi acum că la sfârșitul anilor de '70, când în toate țările industriale numărul muncitorilor manuali se reducea rapid, în Uniunea Sovietică el a crescut cu 3%.”
Nestor Rateș: Nu este exact ce se întâmplă și în România?
Silviu Brucan: „Bineînțeles, în toate țările est-europene se afirma aceeași politică de clasă. Invariabil. Chiar și în anul 1985, anuarul statistic al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) scrie că salariul mediu al muncitorilor din industrie și construcții în toate țările socialiste, fără excepție, era mai mai mare decât al oamenilor din învățământ, cultură, artă și știință.”
Nestor Rateș: Dar ce spune anuarul statistic al României în această privință?
Silviu Brucan: „În 1950, diferența de salarizare era în favoarea intelectualilor. Apoi, ea scade sistematic, ajungând în 1985 la inversarea lucrurilor. Muncitorii au salarii intre 2.769 de lei/lunar și 3.205, iar intelectualii între 2.794 și 3.040 lei/lunar. Adică, ca medie pe țară, muncitorii manuali au un salariu ceva mai mare decât a celor cu diplomă universitară: peste 200 de ei în plus. Este știut că la noi media salariilor muncitorilor în petrol, cărbuni și construcție de mașini este de 4.000 lei/lunar, în timp ce ingineri cu specializare în Anglia sau Japonia primesc intre 3.300 și 3.500 lei/lunar. Cazuri pe care le cunosc personal. Iată că dacă sapi mai adânc, lucrurile capătă contur și semnificație, chiar și o anumită coerență logică.
Există o strânsă legătură între atitudinea negativă față de revoluția computerelor și informaticii, pe de o parte, și politica de salarizare defavorabilă inginerilor și intelectualilor, pe de altă parte. în lumina acestei corelații apare și semnificația deciziei mai vechi de a desființa Institutul de Matematică, iar, mai recent, a deciziei de a coborî la un statut inferior Institutul de Informatică. Acest institut, sub conducerea lui Drăgănescu, câștigase poziția cea mai avansată în Europa de Est. Anul trecut, el a fost subordonat unui alt institut, a devenit o anexă a acestuia, iar personalul a fost redus la sânge. N-avem nevoie de matematicieni, n-avem nevoie de informaticieni!”
Nestor Rateș: Și de ce nu avem nevoie de ei? Cum e posibil să nu fie nevoie de ei?
Silviu Brucan: „Motivul este simplu. Informatica introduce raționalitatea în decizia economică. Decizia se ia pe bază de informație economică și nu de voință politică sau de prejudecată ideologică. Să dau un singur exemplu. Datele economice arată că gospodăriile individuale ale țăranilor din Cooperativele Agricole de Producție (CAP) și cele ale țăranilor particulari din România dețin numai 12% din suprafața arabilă. 12% din suprafața arabilă! Cu toate acestea, ele produc 60% din lapte, 56% din fructe, 40% din legume și 44% din carne pe plan național. Informatica va cere deci ca acești producători să fie stimulați, încurajați și nu chinuiți, speriați cu Miliția și mutați la bloc ca să se dovedească astfel superioritatea agriculturii socialiste.
Să închei acest capitol punctând doar două lucruri. În Uniunea Sovietică, ca parte a programului de modernizare, diferența de salarii în favoarea inginerilor și specialiștilor a fost ridicată la 80%. Iar în China, în subdezvoltata Chină, care și ea merge pe linia modernizării, s-au înființat institute de informatică în cinci regiuni ale tării, deși guvernul chinez se plânge că nu are suficiente cadre de matematicieni pentru ele. Noi avem informaticieni, dar nu avem nevoie de ei...”
Nestor Rateș: Da. Ce planuri de viitor aveți? Cât de curând vă întoarceți la București?
Silviu Brucan: „După terminarea acestui studiu aicea, voi pleca într-o scurtă vizită în Marea Britanie. În țară am fost invitat în două rânduri de către guvernul britanic în numele unor universități engleze și institute de cercetare, dar, ca să spun așa, din cauză de forță majoră, n-am putut răspunde invitației. Aflând că sunt în Statele Unite, forurile britanice mi-au reînnoit invitația, așa că, în drum spre casă, mă voi opri la Londra, pentru două săptămâni. În sfârșit, mă întorc în țară cu speranța că se va deschide la noi un dialog între putere și societatea civilă. Avem, cum am mai spus, un minunat detașament de oameni de știință, de specialiști în Industrie și Agricultură. Socot că un dialog cu aceștia este calea cea mai bună pentru a depăși impasul în care ne aflăm. Cred că într-un asemenea dialog, experiența, cunoștințele și relațiile mele ar putea fi de folos.”
Nestor Rateș: Ce e de discutat într-un asemenea dialog și e oare realist să credeți că ar putea avea loc în condițiile actuale?
Silviu Brucan: „Este evident pentru toată lumea că ne aflăm într-un impas. Că însăși soarta socialismului în România se află în cumpănă. Am moștenit o situație grea în urma războiului și în anii '60 și chiar '70, economia românească a avut un curs ascendent, iar, ca rezultat, a avut loc o modestă, dar continuă ridicare a nivelului de trai al oamenilor muncii. Dar în anii '80, lucrurile s-au inversat. Cel mai grav este că oamenii muncii nu știu dacă și când se va putea opri cursul spre înrăutățirea situației care s-a impus în România. Oricine are conștiința istoriei își dă seama că socialismul nu are niciun sens pe o pantă a declinului, că este negată astfel însăși rațiunea lui de a fi.
Un ultim punct. Trebuie să găsim o cale pentru a depăși cumplita izolare internațională la care am ajuns. Desigur, ar fi imposibil să reedităm în condițiile actuale marile succese ale politicii noastre externe din anii '60 și '70, când călătoream în străinătate cu fruntea sus, eram mândru de pozițiile progresiste ale partidului și statului nostru în domeniul internațional. Dar nici nu trebuie să lăsăm lucrurile să ajungă la cealaltă extremă, deoarece nu este vorba doar de latura politică sau diplomatică, ci de faptul că în prezent se închid treptat, dar sigur, toate porțile în fața exporturilor românești tocmai acolo unde putem și trebuie să obținem valuta forte necesară pentru a plăti datoria externă. Pe scurt. Avem ce discuta într-un asemenea dialog și sper că el va avea loc.”
Nestor Rateș: E limpede că ceva trebuie făcut pentru a depăși criza. Dacă acest dialog, ale cărui dimensiuni, modalități, protagoniști, agendă, etc., rămân încă în stare foarte nebuloasă. Dacă acest dialog, spun, este soluția, ori măcar calea spre o soluție îmi pare un mare semn de întrebare. Vă mulțumesc mult, dle Brucan, pentru acest amplu și plin de miez interviu.
Neculai Constantin Munteanu: În numele ascultătorilor, mulțumesc și eu celor doi interlocutori: Silviu Brucan și Nestor Rateș.
***
Altfel, care va să zică, Ceaușescu și Elena lui au fost în Kenia, iar acum sunt în Tanzania. Dăscălescu e în Coreea, că și te întrebi - Doamne, Doamne (!) - acuma oare cine mai apără ceaușismul la București? Cum cine? Ceaușescu apără ceaușismul! O spune Șerban Orăscu de la München.
Ultimele manifestări politice ale lui Nicole Ceaușescu arată că nimic nu e mai important în prezent pentru dictatorul de la București decât să apere sistemul în fruntea căruia se află. Regimul nu mai are idei noi, nu mai vorbește despre situația existentă în țară, nici nu mai propune soluții. Timpul când Nicole Ceaușescu venea în fiecare cuvântare cu noi propuneri de legi, spunând, într-un fel asemenea cunoscutului personaj, „mai aveți puțintică răbdare!” a trecut! Toate ideile secretarului general al partidului au fost demult transpuse în legi și… tot degeaba!
E clar că regimul se angaja, atunci când vorbea despre zorile unor vremuri noi și fără seamă, într-o uliță înfundată! Ea nu are ieșirea, dar regimului nu-i este gândul să facă marche arrière, căci orice concesie poate servi ca nou argument pentru aceea care spun demult că sistemul construit de Ceaușescu se cere cât mai urgent reformat din temelii.
Secretarului general al partidului, care a depășit vârsta de 70 de ani, nu-i arde de reforme, care și așa ar slăvi puterea, ci a crea și întări acele mecanisme ale puterii în măsură să garanteze, la un moment dat, transferul puterii în familie. De aceea și apără Ceaușescu - cu o îndârjire care nu are, bineînțeles, nimic comun cu interesele poporului român - ceaușismul! Îl apără la București, îl apără la Viena, îl apără la Arad - peste tot unde el e pus în cauză și e pus în cauză peste tot. O luptă disperată pentru putere, o putere considerată ca un fel de proprietate personală. Acesta este, pe scurt spus, ceaușismul despre care Ceaușescu afirmă că este socialism, construit potrivit condițiilor specifice naționale, istorice etc. ale poporului român, pentru reformarea căruia Nicole Ceaușescu nu admite să fie sfătuit de nimeni, insistând, așa cum a spus-o din nou la Arad, că singur poporul român poate aprecia dacă politica unui partid este bună sau rea.
La consfătuirea de lucru în problemele agriculturii din 1 septembrie, Nicole Ceaușescu a repetat fraza „cu poporul”, după care a adăugat, „că acesta este judecătorul suprem al politicii partidului”. Și pentru că tot se vorbește la noi în țară în aceste zile despre tezele președintelui Ceaușescu, să ne fie și nouă permis să spunem că atunci când își apără ceaușismul (față de străinătate mai ales), Nicolae Ceaușescu folosește următoarele două teze. Socialismul a la Ceaușescu este expresia condițiilor specifice, naționale, culturale, economice, istorice etc. din țara noastră. Și a doua teză: că singur poporul român este în drept să judece politica partidului comunist român.
Să începem cu a doua teză. Trebuie spus din capul locului că acei care îndrăznesc, la noi în țară, mânați de un înalt patriotism, să-și exercite rolul de judecător suprem în public, provoacă reacția organelor Securității, anume instruite spre a pune călușul în gură celor care ar lua în serios, să zicem, calitatea de judecători suprem ai politicii partidului. Critica exercitată în public este considerată de organele puterii din România (spre deosebire de cele din Ungaria, din Polonia și chiar din Uniunea Sovietică) drept un atentat la cuceririle revoluționare, sancționabil cu ani grei de închisoare, potrivit unui cod penal care se pretează la toate abuzurile. Pentru a fi criticat regimul Ceaușescu, numai în 1988 au fost arestate, între altele, următoarele persoane: inginerul Ion Puiu, inginerul Nicu Stăncescu, arhitectul Ion Fiștioc, cineastul Nestor Popescu, matematicianul Mihai Pavelescu. Cu excepția lui Nicu Stăncescu, care se află la a patra detențiune fără proces, ceilalți sunt în continuare privați de libertate cu toate că nu se cunoaște să li se fi intentat un proces. Regimul pregetă, de bună seamă, să intenteze un proces care ar constitui o nouă și eclatantă dovadă că în România nu există în prezent nici cea mai alimentară posibilitate de a critica regimul Ceaușescu, necum ca poporul să fie judecător suprem al partidului, cum pretindea Nicolae Ceaușescu la 1 septembrie.
La sfârșitul lunii august, a fost organizată la Cracovia o întâlnire a dizidenților din țările est-europene. La ea au fost invitați și dizidenți din România, numai că aceștia n-au putut participa. Fie că nu au primit pașaport (e cazul profesoarei Doina Cornea din Cluj), fie că se aflau închiși.
Într-o scrisoare adresată de Doina Cornea comitetului de organizarea se putea citi: „Majoritatea invitaților se află în stare de detenție”. După care, Doina Cornea adăuga următoarele cu privire la condițiile în care își exercită poporul român funcția de judecător suprem pe care Ceaușescu cu atâta mărinimie i-a atribuit-o recent, se înțelege, sub presiunea criticilor din țară și din afara ei.
„Telefonul, corespondența, deplasările indivizilor - totul e pus sub urmărire și control. Sistemul represiv a atins la noi performanțe incredibile. Celor ce se opun sistemului li se taie orice mijloace de subzistență, iar imposibilitatea de a găsi de lucru odată destituit atrage după sine o nouă arestare pentru parazitism. Un alt spectru ce înspăimântă oamenii este tratamentul psihiatric sau, pur și simplu, dispariția celor nedoriți. Până aici. Doina Cornea”.
O mostră de cum s-ar exprima însă poporul devenit, într-adevăr, așa cum arunca Ceaușescu vorba la Arad, judecător suprem al celor care îl conduc, ne oferă doleanțele, date 21 august 1988, prezentate la Cracovia de gruparea România Liberă a etnicilor români emigrați în Ungaria. Nu le repetăm aici pe toate cele zece, căci prima din aceste doleanțe le conține pe celelalte: desființarea ceaușismului. „Jos dictatura!”, spun ei. Exact ca demonstrații de la Brașov, din noiembrie 1987. Și numai ei.
În primăvara lui 1987, un grup de simpatizanți ai Sindicatului Liber ai Oamenilor Muncii (SLEOMR) a pus în circulația un manifest-program, produs de revista „L'Alternative” de la Paris. După ce arată condițiile mizere de viață impuse poporului român, manifestul cere o serie de reforme:
Reforma nr. 1: Instaurarea unui regim într-adevăr democratic, cu alegerea președintelui la fiecare patru ani.
Reforma nr. 2: Introducerea pluralismului (adică, a unui sistem politic cu mai multe partide politice, ca în Occident).
Reforma nr. 3: Suprimarea cultului personalității șefului statului și așa mai departe.
Trebuie spus că în alte țări comuniste, unde nu se vorbește în mod demagogic de popor ca judecător suprem, există mai mult respect pentru adversar și critici. în Polonia, de pildă, primul ministru Zbigniew Messner și-a oferit demisia la 1 septembrie, în urma criticilor din partea deputaților din Seimul polonez, o situație de neconceput în România lui Ceaușescu. Pot oare deputații din Marea Adunare Națională critica pe Constantin Dăscălescu? Cum să-l critice, stimați ascultători, când și așa în Marea Adunare Națională se votează prin ridicare de mâini, adică, în unanimitate?
După cum scria „România Liberă” din 11 iulie 1983, însuși Nicolae Giosan, președintele Marii Adunări Naționale, deținând, deci, o funcție de prima mână, era și adjunct de șef de secție în Comitetul Central pentru problemele Agriculturii. Altfel spus, un „aparatcik” mijlociu în grad, o ilustrare a respectului regimului puterii personale pentru calitatea de președinte al Parlamentului. Invocat demagogic la zile mari, așa-zisul judecător suprem, poporul român, tânjește cu călușul la gură. În acest timp, Nicolae Ceaușescu ține celor din afară, la Viena, ca și la Washington sau la Moscova - dacă, vezi, Doamne (!) se indignează și ei de cele ce se petrec la noi în țară - cam următorul limbaj:
„Ce vreți? În făurirea socialismului noi ținem seama de condițiile istorice naționale, de însuși felul de a fi a fiecărei națiuni și popor. Nu poate fi vorba de șabloane în construirea socialismului!”
Cu alte cuvinte, poporul român așa este el obișnuit să trăiască, în condiții de sclavie morală, ca urmare, să înceteze compătimirile din afară. Cam așa se exprima și Spânul în cunoscuta povestire a lui Ion Creangă, „Harap Alb”, dacă vă mai aduceți aminte. Când a cerut Spânului, Fata Împăratului Verde ca și Harap Alb, să ia loc la masa împărătească, Spânul a răspuns cam așa: „Lăsați-l în grajd că așa este el obișnuit!”.
Pretenția Ceușeștilor de a fi lăsați în pace să construiască în România un socialism denunțat de toți ca unul al sărăciei, pentru condițiile specifice din România, ca și cum românii ar fi obișnuiți să trăiască numai în sărăcie, frig și întuneric, fără drepturi recunoscute în alte părți persoanei umane. Ei, bine, această pretenție seamănă ca două picături de apă cu atitudinea stăpânului neomenos din povestirea lui Creangă. în acest sens, ca reziduu al întunecatei forme de exploatare a omului de către om, care au îmbogățit cu personaje negative vechiul nostru folclor, poate fi considerat ceaușismul la rigoare, după cum ține regimul atât de mult și fără a greși prea mult, drept produs al condițiilor locale, istorice, sociale etc., negative. Numai că aceasta este o carte de vizită cu care nimeni altul nu s-ar gândi să se laude.
***
Neculai Constantin Munteanu: După cum v-au informat colegii de la „Radio Magazin”, Budapesta a găzduit zilele acestea un important concert de muzică rock, dintr-un turneu mai lung, organizat și promovat de organizația Amnesty International. Cei care ascultă posturile de radio maghiare sau pot vedea programele televiziunii maghiare știu deja despre ce este vorba și despre ce muzică se cântă acolo, cu participarea unor cântăreți faimoși pentru toți amatorii și cunoscătorii de muzică rock: Bruce Springsteen, Sting, Peter Gabriel, Tracy Chapman și alții.
Nu a fost doar un simplu concert, a fost și un prilej de a se vorbi și despre respectarea drepturilor omului peste tot în lume - unul din țelurile organizației Amnesty International. Și așa stând lucrurile, pentru că o revistă maghiară de muzică pop a împărțit gratuit circa o mie de bilete, e stadionul pe are a avut loc concertul au fost prezenți și mulți, foarte mulți dintre refugiații români de la Budapesta, inclusiv membrii grupului „România Liberă”. Ei n-au fost cu mâna goală, au fost cu pancarte pe care scria și se cerea respectarea și în România a tuturor libertăților și drepturilor omului. Cu acest prilej s-a încheiat și campania de strângere de semnături pe apelul în zece puncte, pe care grupul „România Liberă” de la Budapesta l-a dat publicității în ziua de 23 august 1988, semnături care sunt în număr foarte mare.
Și, iată, am ajuns la sfârșitule emisiunii de astăzi și din nou constat că n-a ieșit cum mi-am propus. Mai aveam pentru dumneavoastră o scurtă cronică, deloc cinematografică, la un film care a apărut zilele acestea pe ecranele Budapestei. Filmul se numește „Titania, Titania”. E vorba de o țară, care se numește așa și dat fiind numele, firește – Titania, care e condusă de un titan suprem. Pentru restul amănuntelor - în emisiunea noastră de luni!
Cu aceasta, emisiunea noastră de astăzi s-a terminat. Să auzim cu toții numai de bine!