În februarie 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a denunțat regimul criminal al lui Stalin. Patru luni mai târziu, în iunie, scriitorii maghiari s-au revoltat în mod deschis la întâlnirile Cercului Petőfi din Budapesta. Filosoful maghiar Imre Lakatos (1922–1974), de pildă, cel care avea să părăsească definitiv Ungaria și să predea la London School of Economics până la sfârșitul vieții, a avut atunci una din cele mai devastatoare intervenții antistaliniste. Acesta a fost, simbolic vorbind, începutul Revoluției maghiare care a izbucnit, de facto, în urmă cu șaizeci și doi de ani, pe 23 octombrie 1956.
Poate nu s-a realizat în epocă, dar rebeliunea Cercului Petőfi a fost, la rigoare, una a cadrelor partidului comunist. Printre membri se aflau unii care primiseră înalte onoruri și distincții ale statului maghiar, ba chiar și beneficii materiale. Pe scurt, până în 1956, aceștia fuseseră cei mai înfocați și autentici susținători ai guvernului comunist.
Cercul Petőfi—care, în cuvintele fostului reputat politolog, istoric al comunismului și consultant politic al Europei Libere în anii 1950, William E. Griffith, devenise un „forum efervescent al dezghețului maghiar”—era de fapt un organ oficial al partidului, condus de reprezentanți de încredere ai clicii de guvernământ. Însă, în iunie 1956, alți membri de partid (majoritatea până mai ieri pasivă și conformistă) au răsturnat ordinea lucrurilor. Au cerut, nici mai mult, nici mai puțin decât schimbarea poziției acordate gândirii critice în schema marxist-leninistă. Conștiința publică, susținea marxism-leninismul, era o suprastructură a relațiilor de producție subiacente. Prin urmare, opinia publică trebuia să fie un instrument al partidului care controlează producția socialistă.
În iunie 1956, întâlnirile Cercului Petőfi au respins această doctrină. Ele au afirmat faptul că adevărul trebuie recunoscut ca putere independentă în viața publică, că presa trebuie să fie lăsată să spună acest adevăr. Au cerut apoi ca sângeroasele procese bazate pe acuzații false să fie condamnate public iar cei responsabili trași la răspundere. În cadrul acelorași întâlniri, s-a spus răspicat că trebuie reinstituită domnia legii. În fine, s-a clamat dreptul artelor, sens larg, de a se scutura de servitutea datorată partidului și de a se întoarce la valorile creative ale adevărului și imaginației nestăvilite. A fost tocmai această reacție cea care a pus bazele opoziției care avea, mai târziu, să răstoarne guvernul comunist al Ungariei.
Cum putem explica astăzi această metanoia radicală, o adevărată răzgândire printre mulți care fuseseră cei mai înfocați staliniști maghiari? Sunt întrebări esențiale pentru oricine vrea să înțeleagă schilodita condiție umană în secolul lagărelor fizice și mentale. Cert este că revoluția din 1956 s-a întors la idealurile de libertate, egalitate și fraternitate ale anului 1848, iar revoluționarii maghiari au crezut că idealurile adevărului, justiției și libertății sunt valide și au fost dispuși să lupte, din nou, în numele acestora.
Dar a vorbi atunci despre intelectuali care luptă pentru adevăr era considerat, cum poate că mai este și astăzi, o chestiune de naivitate. În 1964, Richard Pipes, pe atunci Director asociat al celebrului Russian Research Center de la Universitatea Harvard, scria cu deplină sinceritate în revista Encounter: „Acum patru ani, pe când redactam un eseu despre intelighenția rusă pentru revista Dædalus, am vrut să închei cu o frază scurtă despre cum intelectualul rus modern a avut o misiune foarte specială de îndeplinit: «lupta pentru adevăr». La sfatul prietenilor, am omis acest pasaj pentru că suna naiv și neștiințific. Acum regret că am făcut asta...”.
Când privim la evenimente desfășurate în trecut, ideal ar fi să putem înțelege întreaga dispoziție a epocii, inclusiv semnificațiile diferite ale fenomenologiei sociale, ale modului în care conștiința individuală modelează ansamblul relațiilor sociale.
Același Pipes continua: „Cuvântul «adevăr» are o proastă reputație printre noi pentru că îi atașăm conotații etice generale; anume, îl înțelegem ca pe un concept care presupune existența unui singur criteriu al binelui și al răului—ceva la care nu vrem să renunțăm. Reacționăm astfel pentru că, în mediul în care trăim, dreptul nostru de a percepe nu este pus sub semnul întrebării; ceea ce poate fi discutat este interpretarea pe care o dăm realității percepute. Însă într-un mediu în care însuși dreptul de a percepe realitatea este îngrădit de pretențiile statului, cuvântul «adevăr» capătă un cu totul alt înțeles”.
Așadar, despre ce adevăr vorbim aici? Și cât de naivă este—dacă mai este—această reacție a unor intelectuali maghiari în 1956? Scriitorii care s-au revoltat la întrunirile Cercului Petőfi nu clamau, de fapt, dreptul la anumite „percepții asupra realității”. Ei cereau ca execuția lui László Rajk pe baza unor false acuzații să fie asumată public iar tirania care își impune falsele valori asupra oamenilor să fie denunțată.
Este evident că metamorfoza nu s-a produs peste noapte. Sunt de acord că au existat câteva etape importante în această succedare istorică. Prima dată, s-a produs plecarea marilor figuri intelectuale în Occident, abandonându-și „zeul care a dat greș”. Alții s-au trezit în timpul proceselor din 1937–1938, alții după Pactul Ribbentrop-Molotov, alții mult mai târziu. Alții niciodată. Însă până spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, se coagulase deja o masă critică de foști comuniști care avertizau frenetic împotriva pericolelor sovietismului, a căror filosofie i-a făcut imuni la valorile dominante ale epocii. Următorul moment de răscruce, cu reverberațiile adiacente, s-a petrecut la moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953. Prima decizie a succesorilor săi, dacă ne amintim, a fost eliberarea celor treisprezece doctori care abia fuseseră condamnați la moarte sub false acuzații de atentat la viața dictatorului.
Acest gest, straniu în economia hecatombei generale a stalinismului, a avut un efect devastator asupra partidului. Altfel spus, însemna că dacă adevărul partidului poate fi respins prin simplul obiectivism burghez, atunci întregul univers fictiv al lui Stalin se va nărui. Toate tribulațiile erau, de pe acum, justificate...