Salvgardarea memoriei culturale, fie că este vorba de România sau de R. Moldova, a devenit în ultimii ani din ce în ce mai dificilă și mai aleatorie, spre deosebire de restul Europei. Domeniul muzical nu face excepție, iar cazul moștenirii lui George Enescu, a documentelor sau al muzeelor și caselor memoriale, este dintre cele mai scandaloase. Recent, în Franța, a fost publicată o culegere de studii ce pune în valoare un muzician aproape uitat, Fernand Halphen, lucru puțin știut în România, unul din cei mai buni prieteni ai tînărului Enescu. Victor Eskenasy a stat de vorbă despre prietenia dintre Fernand Halphen și George Enescu cu autoarea și editoarea volumului dedicat lui Halphen, Laure Schnapper, profesoară de muzicologie la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale de la Paris (EHESS] și președintă a Institutului European de Muzici Evreiești (ISMJ).
„De Crăciun și Anul Nou francez am primit cadouri foarte frumoase: un crayon de aur, o bibliotecă de toată frumuseața pentru note de la prietenul meu Halphen...” – îi scria George Enescu în decembrie 1906 mamei sale la Mihăileni.
Casa lui George Enescu de la Mihăileni, Botoșani în epoca interbelică
Conacul familiei Halphen, „Le Monastere” la Ville d'Avray
Cu șase ani mai devreme, la „Mănăstire”, conacul familiei Halphen de lîngă Paris, la Ville d’Avray, unde fusese invitat de prietenul său, coleg la Conservator, Enescu compunea în cursul unei nopți „Nocturne d’Avrayen”, o scurtă piesă pentru pian și trio de coarde, pe a cărei primă pagină scria: „lui Fernand Halphen, cu multă prietenie, în amintirea încîntătoarei zile și a nopții delicioase pe care am petrecut-o la Mănăstire la Ville D’Avray”. Manuscrisul semnat are o datare clară: „Ville d’Avray, Jeudi le 7 Juillet 1898 a 3 heures 20 min. du matin”.
Your browser doesn’t support HTML5
Laure Schnapper în dialog cu Victor Eskenasy
Fernand Halphen, membru al unei familii bogate de evrei, cunoscută pentru salonul muzical ținut la Paris în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și activitățile ei de mecenat, dispărut tînăr în marginea Primului Război Mondial, a fost pînă de curînd un personaj uitat. Ce v-a determinat să-i consacrați acest masiv volum, de aproape patru sute de pagini? - am întrebat-o pe profesoara universitară Laure Schnapper.
Prof. Laure Schnapper
Laure Schnapper: „Am considerat că pentru cea de-a o suta aniversare a morții sale este important ca acest compozitor - care a fost întîi violonist, pianist de-asemenea, elev și prieten timp de mulți ani al lui Gabriel Fauré - să fie cunoscut. Cartea dorește să aducă un omagiu acestui personaj, în același timp compozitor, mecena și șef de orchestră în timpul Primului Război Mondial. El a organizat o orchestră militară care a devenit foarte importantă, fiindcă era orchestra care îi primea pe oamenii politici la sosirea lor pe front. Moartea sa a intervenit în acele condiții, după ce a cîntat pe parcursul întregului război în fața unor bolnavi, în spitale, sfîrșind prin a contracta difteria care i-a fost fatală.
În același timp, apariția cărții a fost un mijloc de a pune în evidență că evreii au participat de o manieră activă la război: Halphen a fost un patriot!”
Europa Liberă: Nu știm exact ce i-a apropiat pe cei doi tineri muzicieni – Enescu, la cei încă neîmpliniți 14 ani ai săi, era cu nouă ani mai tînăr și abia se instalase la Paris, la începutul lui ianuarie 1895 - dar am aflat din studiul Dumneavoastră că Halphen a fost cel care l-a introdus la profesorul său de vioară, Martin-Pierre Marsick.
Laure Schnapper: „Cred că Enescu a venit să asiste la cursurile de la Conservator ale lui Jules Massenet. Între el și Halphen s-a legat imediat o prietenie... Halphen vorbește imediat despre el și, poate împreună, decid să-l introducă la profesorul său Marsick, care la vremea respectivă era un mare violonist. Era deja profesor la Conservator la aceea dată [1895; V.E.], iar Halphen studiase cu el și înainte. Halphen decide, așadar, să-l prezinte pe Enescu, iar Marsick îl acceptă în clasa sa. În plus, Halphen, care era deosebit de generos cu prietenii lui muzicieni, îi invita adesea la conacul părinților săi, în acel timp situat la țară, în apropiere de Paris, la Ville d’Avray. Știm că Enescu a petrecut acolo cel puțin două-trei zile, fără îndoială și cu alți muzicieni.”
Europa Liberă: Fernand Halphen anunță, prin urmare, într-o scrisoare că îl introduce pe Enescu la Marsick...
Martin-Pierre Marsick, profesorul de vioară la Paris al lui G. Enescu
Laure Schnapper: „Într-adevăr, el spune, într-o scrisoare adresată mamei sale [la 26 ianuarie 1895; V.E.], că tocmai l-a întîlnit pe „petit Enesko” (!), între paranteze „Roumanie”, și că speră că Marsick îl va lua în clasa lui...”
Europa Liberă: Ceea ce s-a și întîmplat, din noiembrie 1895, micul Enescu devenind student „permanent”, după ce anterior fusese doar auditor, în clasa profesorului lui Halphen. În presa epocii se vorbește și despre concertele date de Orchestra Conservatorului din care ar fi făcut parte atît Halphen, cît și Enescu, cei doi prieteni cîntîndu-și reciproc compozițiile...
Laure Schnapper: „Elevii Conservatorului în clasa de compoziție aveau întotdeauna o problemă pentru a-și face cîntate compozițiile; cîțiva elevi din clasa lui Massenet au avut ideea să organizeze concerte, iar Enescu a făcut parte din acest ansamblu. În 1898, Halphen compune o Sonată pentru pian și vioară pe care i-o dedică lui Enescu cel care avea să o cânte și în primă audiție [la 30 ianuarie 1900, „în cursul unui Matineu Berny la Théâtre des Mathurins, cu Alfred Cortot la pian”], în cadrul organizatoric al muzicienilor care se străduiau să se promoveze reciproc.
Tot Halphen a fost cel care dirijase anterior în același cadru – Dvoastră cunoașteți mai bine istoria enesciană – un, se pare, Concert pentru vioară al lui Enescu, pierdut apoi, în orice caz operă de tinerețe [la 26 martie 1896, în Sala Pleyel; V.E.]. Rezumînd, nu cred că era vorba de Orchestra Conservatorului, ci o orchestră creată de elevi compozitori pentru a-și cînta lucrările. Se spune adesea în diverse cărți că ar fi Orchestra Conservatorului, dar nu este vorba de Orchestra Société des Concerts du Conservatoire, ci de una de elevi...”
Europa Liberă: Printre manuscrisele prețioase pe care le posedați se află, așadar, și partitura autografă a unei piese de tinerețe a lui George Enescu, Nocturne Villa d’Avrayen...
Pagina de titlu a „Nocturne d'Avrayen” cu dedicația pentru Fernand Halphen (Foto: IEMJ, Paris)
Laure Schnapper: „Institutul European de Muzici Evreiești, a cărui președintă sînt, posedă fondul complet al arhivelor Halphen, donate de urmașii săi, de nepoatele sale, care au depus cu generozitate aceste arhive la noi pentru a fi salvgardate. Institutul nostru a fost, de altfel, creat pentru a păstra toate urmele, memoria muzicii legate de lumea evreiască, a muzicilor evreiești. Avem în arhive documente scrise, partituri, numeroase înregistrări. Este, cred, institutul cel mai important din Europa în acest domeniu.
Acesta este și motivul pentru care urmașii lui Halphen au donat arhivele lor și am avut plăcerea să descoperim, în timp ce clasam tot acest fond, cîteva manuscrise interesante, între care „Nocturne Ville d’Avrayen”, potrivit titlului ei, dat de Enescu. Din ce am putut citi la vremea respectivă în diferitele lucrări despre Enescu, [piesa] era considerată fie pierdută, fie neterminată... Nu existau multe elemente, așa încît am fost încîntați să deținem manuscrisul autograf, cu semnătura sa și celelate indicații.
Este vorba de o mică nocturnă, scrisă pentru cei patru muzicieni care se găseau neîndoielnic acolo – e vorba de un cvartet cu pian. Fără discuție, Halphen a cîntat partea de pian, dar nu știm prea bine cine sînt ceilați prieteni ai lor, aflați acolo în conacul Halphenilor. Sîntem foarte fericiți să posedăm acest manuscris unicat. Și, desigur, îl punem la dispoziția tuturor cercetătorilor care ar dori să-l vadă.”
Europa Liberă: Așadar există pentru prima dată certitudinea situării precise în timp a acestei piese, considerată la București, în ultimii ani, în mod eronat, ca aparțînd unei epoci mult mai tîrzii...
Laure Schnapper: „Manuscrisul este datat, semnat, există chiar ora la
Detaliu al partiturii cu indicațiile lui Enescu (Foto: IEMJ, Paris)
care a fost terminat, fiindcă era în plină noapte – de unde numele de Nocturnă – pe partitură fiind notate [ca indicații] „Sună miezul nopții”, apoi „Cocoșul care cîntă”; aparent cînta foarte devreme fiindcă era vară, de pe la 3 și jumătate dimineața, ora încheierii manuscrisului. Un cîntec de cocoș, deci, și e foarte amuzant să îl descoperi marcat pe partitură. După părerea mea este o piesă deosebit de reușită, considerând vîrsta pe care o avea Enescu [17 ani; V.E.]; am cîntat-o în cursul unui concert de gală al Institutului European de Muzici Evreiești, a avut mult succes și mi se pare o muzică încîntătoare.”
Your browser doesn’t support HTML5
George Enescu, „Nocturne d'Avrayen” în premieră în Franța la Gala Institutului European de Muzici Evreiești
Europa Liberă: Ceea ce știm cu siguranță este că Enescu a stat cel puțin două zile la Ville d’Avray, într-una din ele, 6 iulie, dăruindu-i lui Fernand Halphen partitura tipărită a Sonatei pentru pian și vioară op. 2, iar în cea de a doua zi, pe 7 iulie, partitura Suitei în stil vechi op. 3, amândouă publicate de editorul Enoch.
Pagina de titlu a uneia din partiturile dăruite de Enescu lui Fernand Halphen în cursul vizitei la Ville-d'Avray (Foto: IEMJ, Paris)
Pe ambele, dedicația denotă - s-ar putea spune - modestia și umorul tînărului Enescu, care scrie și subliniază, adăugînd un semn de întrebare la sfîrșit, „a mon cher ami et collègue Fernand Halphen, son ami (arrieré) (?) Georges Enesco”...
Laure Schnapper: „Era modest și tînăr, Halphen era puțin mai mare ca el și, cred, în acel moment Enescu se simțea, cu siguranță, inferior acestuia. Fiindcă el abia intrase în clasa lui Massenet, în timp ce Halphen obținea Prix de Rome, al doilea clasat în 1896. Deci se simțea inferior lui Halphen, ceea ce astăzi, evident, te face să surîzi...”
Europa Liberă: Era epoca în care Saint-Saëns îi spunea lui Enescu, refuzînd să-i dea lecțiile cerute, că este deja „un artist care știe ce vrea”...
Laure Schnapper
Laure Schnapper: „Este posibil că prin Halphen a obținut Enescu și contactul cu editorul Suitei sale [în stil vechi, op. 3, pentru pian]; editorul era Enoch și la el se făcea publicat și Halphen – editura, știți desigur, pe care a preluat-o apoi Gabriel Astruc. Toți acești compozitori erau foarte legați de Enoch și, cred, nu este o întîmplare că lucrările lui Enescu au apărut acolo.
Cred, de asemenea, că legătura cu Saint-Saëns poate veni tot prin Halphen, fiindcă el era foarte legat de Fauré; și, cum știm, Fauré era elevul iubit al lui Saint-Saëns. Filiația prin Fauré este evidentă. Halphen, de asemenea, era foarte legat de [André] Gédalge, care era „repetitorul de solfegiu” al lui Massenet la
Un adevărat microcosm al unor oameni care aveau între ei relații foarte strînse și compuneau aproape în același timp același tip de lucrări ...
Conservator și, practic, el îi făcea să lucreze pe Enescu și pe Halphen. Este interesant de observat că în 1897, cînd Gédalge scria o Sonată pentru vioară și pian dedicată lui Enescu [a cărei primă audiție o dădea dedicatarul în decembrie cu pianista Juliette Toutain; V.E.], Enescu își încheia și el o Sonată pentru pian și vioară (op. 2), iar în 1899, deci imediat după aceea, Halphen avea să scrie și el o Sonată pentru vioară și pian, pe care o va dedica lui Enescu. Se întrevede aici un adevărat microcosm al unor oameni care aveau între ei relații foarte strînse și compuneau aproape în același timp același tip de lucrări. Și toți erau publicați de Enoch.”
Un microcosm muzical parizian: Partitura Sonatei lui André Gédalge dedicată lui Enescu, cu o dedicație scrisă pentru Fernand Halphen (Foto: IEMJ, Paris)
Europa Liberă: Rezumatul convorbirii cu Saint-Saëns, trimis prietenului său Halphen este scris pe o carte poștală, scoasă la licitație împreună cu alte multe scrisori ale unor muzicieni, dar nu se află în arhiva Dvoastră...
Laure Schnapper: „În 2013, la Paris a avut loc o mare vînzare, cu multe loturi de scrisori adresate lui Halphen de diverși muzicieni, între care lotul 257, ce conținea 14 scrisori [datate] între 1887 și 1924. Ele fuseseră trimise lui Fernand Halphen, iar apoi văduvei sale după moartea acestuia [în 1917; V.E.].
Prima scrisoare este, efectiv, cea în care Enescu povestește cea dintîi vizită făcută lui Saint-Saëns. Faptul mă face să cred că este foarte posibil ca Halphen să fi organizat întîlnirea, fiindcă Enescu îi face un rezumat al vizitei. Potrivit scrisorii, care este reprodusă în Catalogul licitației, Enescu vroia să-i ceară să ia lecții cu el, iar Saint-Saëns îi răspunde că are deja o mulțime de elevi, în esență că nu are timp, dar acceptă să citească manuscrisul, partitura [Poemei române; V.E.], pe care i-o adusese Enescu și îi spune apoi că, după părerea lui nu poate să-l mai învețe nimic și că Enescu nu mai este un elev, este deja un artist. Saint-Saëns a văzut bine o realitate...”
Cartea poștală trimisă de Enescu lui Halphen cu descrierea întîlnirii sale cu Saint-Saëns
Europa Liberă: Care este proveniența acestor scrisori din corespondența lui Fernand Halphen scoase la licitație în ultimul deceniu?
Laure Schnapper: „Începînd cu 2011, au apărut, foarte surprizător, o întreagă serie de documente, de partituri, ale lui Halphen, care i-au aparținut în sensul cel mai propriu, fiind vorba de manuscrisele lui pe care le legase în volum și a căror urmă s-a pierdut la un moment dat. În 2013 a avut loc acea licitație cu numeroase loturi de scrisori de muzicieni, ale lui Massenet, ale lui Enescu, Rabaud, de asemenea ale lui Marsick, profesorul lor, o mulțime adresate lui Halphen. Or, știm foarte bine că familia lui, care era foarte bogată, nu a avut nevoie să le vîndă, iar Halphen, de altfel, nu era atunci cunoscut, așa că scrisorile nu aveau o valoare comercială.
De aici și ideea noastră că aceste loturi ce reapăreau erau cu siguranță legate de faptul că familia Halphen a fost jefuită de către germani în momentul Ocupației, făcînd parte din familii evreiești bogate ale timpului. Se știe că germanii au început jafurile cu acei colecționari care aveau și tablouri, nu numai muzică. Foarte devreme, în iulie 1940, familia Halphen a fost jefuită.
Un set de înregistrări cu muzica lui Fernand Halphen, sub egida IEMJ
Au fost furate atunci nouă lăzi pline cu materiale muzicale. Enorm, era vorba de lăzi mari! Printre cele furate s-a aflat și una din viorile lui - Halphen avea cel puțin două - dar nu, se pare, Stradivarius-ul său; furată a fost și toată biblioteca sa muzicală cu partituri.
Cunoaștem astăzi conținutul bibliotecii grație studiilor făcute de cîțiva cercetători, cărțile despre muzică au fost găsite - și este interesant de văzut ce cărți avea în biblioteca lui. În schimb, nu există nici o imagine de detaliu asupra partiturilor furate și nici nu se știe cu siguranță dacă lăzile conțineau și corespondența lui. Deci nu este cert dacă scrisorile au fost furate în 1940 sau mai tîrziu, fiindcă și casa lor de la țară a fost ocupată și jefuită de către germani. Nu este clar dacă aceste arhive se aflau la Paris sau în provincie. In orice caz, sîntem siguri că scrisorile apărute provin dintr-un jaf făcut în timpul războiului”.
Europa Liberă: Institutul European de Muzici Evreiești este un depozitar și un gardian al memoriei, din ce am înțeles. În cazul familiei Halphen ați încercat să recuperați toate aceste lucruri? Corespondența dintre el și Enescu?
Laure Schnapper: „Am incitat familia lui Halphen să depună o cerere la CIVS, Comisia de indemnizare a victimelor Shoah-ului. Dosarul a fost depus în 2016, după o nouă vînzare de lucruri ale lui Halphen, fiind vorba de data aceasta de mai mult de 100 de scrisori ale lui Gabriel Fauré însuși, adresate familiei Halphen, un lot care a fost în cele din urmă cumpărat de Biblioteca Națională de la Paris, și a fost astfel salvat. Eu am obținut pentru Institutul European de Muzici Evreiești copii ale tuturor acestor scrisori.
Am putut cumpăra și cîteva loturi la vînzările precedente, dar, din păcate, mijloacele pe care le-am avut la dispoziție nu ne-au permis să cumpărăm și lotul de scrisori ale lui Enescu. Am aflat și știu acum unde se găsesc scrisorile lui Massenet pe care noi, la fel, nu le-am putut cumpăra, dar sînt în legătură cu un colecționar care e specializat în Massenet și care a avut și el amabilitatea să ne fotocopieze toate scrisorile lui Massenet către Halphen.
Din contră, nu știu și nu am făcut încă nici cercetări, unde s-ar putea afla scrisorile lui Enescu. Cineva ar trebui să se ocupe de ele. Ele apar adesea undeva, cum am găsit un lot de scrisori într-o bibliotecă americană. Deci, trebuie cercetat, nu este exclus să fie o bibliotecă americană care le-a cumpărat. Pentru moment nu vă pot spune nimic, nu știu unde sînt.”