Ana Blandiana, jurnalul unei călătorii la Chișinău

Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timişoara), poetă, publicistă, disident anticomunist. Personalitate a literaturii româneşti, în timpul regimului comunist a avut de suferit din cauza represiunii ideologice. A avut curajul de a înfrunta oficialităţile comuniste, iar la Radio Europa Liberă a făcut cunoscută opiniei publice internaţionale adevărata situaţie din România. După căderea regimului s-a implicat în lupta pentru libertate şi drepturile omului, numărându-se printre fondatorii primelor organizaţii ale societăţii civile. În 1997 primeşte Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu şi este aleasă membră a Academiei de Poezie «Stéphane Mallarmé», Paris, iar în 1998 înfiinţează, împreună cu Romulus Rusan, Şcoala de vară de la Sighet, destinată adolescenţilor. Membră a Academiei Europene de Poezie, din 2001 este membru fondator al Academiei Mondiale de Poezie constituită la Verona sub egida UNESCO.

Luni

Ca și ieri – când ne-am plimbat cu Geta, sora mea, prin Cișmigiu să vedem ghioceii – și astăzi sunt peste 15° și deși știu că nu e normal și nu e bine, nu mă pot împiedica să mă bucur de lumina exuberantă cu miros de primăvară perversă.

Am încheiat un sfârșit de săptămână în care, în pofida vremii frumoase, am stat în casă și am scris, din păcate nu numai la carte, ci și tot felul de mici obligații, texte pe care trebuie să le scriu pur și simplu pentru că am promis că le voi scrie (prezentarea câte unui tânăr sau mai puțin tânăr debutant pe coperta a patra a cărții, colaborări la diverse reviste, răspunsuri la nenumăratele șiruri de întrebări pentru interviuri). Ieri am scris un articol inaugural în primul număr al revistei Tezaur, publicație a Bibliotecii Academiei pe care noul ei director, Nicolae Noica, o va lansa săptămâna viitoare, în cadrul unui întreg program de reîntinerire a venerabilei instituții.

A fost pentru prima oară în viață când am scris în calitate de fostă bibliotecară, aducându-mi aminte cu emoție de acel an din anii '80, când am fost angajată la Biblioteca Institutului de Arte Plastice și m-am simțit atât de bine lucrând printre cărți, încât aproape uitasem necazurile de scriitor interzis.

La ora 13, așa cum planificasem cu aproape o lună înainte prin mai multe email-uri, m-am întâlnit împreună cu Ioana Boca, directoare executivă a Memorialului, cu Prof.Sorin Bocancea de la Universitatea din Iași – autorul unui îndrăzneț și ingenios proiect „Procesul Comunismului” – care venea în București ca să discutăm în detalii cum se va desfășura cea de a patra înfățișare a procesului. Stabilisem că se va desfășura la Sighet și va fi evenimentul central al Zilei Memoriei când, ca în fiecare an de Înălțare, la Memorial este Ziua Porților Deschise și se strâng din toată țara foști deținuți politici, foști deportați, familiile lor și pur și simplu vizitatori veniți să asiste la dezbaterile, lansările de cărți, vernisajele de expoziții care se desfășoară întotdeauna cu acest prilej. Originalitatea proiectului Prof. Bocancea constă în faptul că spectacolul, (pentru că este vorba de o reprezentație, de un adevărat spectacol) respectă cu strictețe nu numai regulile de derulare a unui proces juridic obișnuit, dar în rolurile procurorilor, judecătorilor, avocaților sunt implicați chiar procurori, judecători, avocați adevărați, uneori chiar foarte cunoscuți. Printre numele anunțate pentru acest an am recunoscut pe Cristian Diaconescu și Cristi Danileț. Martori vor fi deținuți politici aleși de noi, iar inculpați o lungă listă de responsabili politici ai istoriei din 1945 până azi. Procesul se va desfășura în două zile (28-29 mai).

În rest,am rezolvat sau hotărât tot felul de treburi curente ale fundației: hotărârea de a face o expoziție nouă pe tema „Copilăria ca luptă de clasă”, urmând ca eu să aleg citatele din carte care vor fi folosite. Tema e legată și de proiectul comun cu Bosnia în care e implicată Virginia Ion, secretarul științific al Memorialului. Pe de alta parte,expoziția „Rusaliile Negre” se va muta de la Muzeul din Brăila unde a stat mai multe săptămâni la Cahul, peste Prut.

Seara trece pe la mine Maica Gabriela, tânăra stareță a Mănăstirii Voroneț și, ieșind să o conduc în seara călduță, mă întorc în casă sub o rafală de strănuturi și începe să-mi curgă nasul. Ar fi culmea să plec la Chișinău gripată. Am bilet pe poimâine dimineața. Pierd seara doftoricindu-mă, făcându-mi bagajul și urmărind la TV luptele din parlament.

Marți

Stau toată ziua în casă cu febră și emoții pentru plecarea de mâine. Iau doctorii și îmi aduc aminte cum fusesem vindecată în Columbia, la Bogota, de un guturai asemănător cu ceai de anason stelat. Beau ceai de anason stelat toată ziua și spre seară mă simt mai bine. Destul de bine ca să îmi pun ceasul să mă trezească dimineața pentru avion.

Miercuri

Pentru că avionul de Chișinău este la 750, mă trezesc la 5 și plec de acasă la 6 ca să pot ajunge la aeroport cu ceva mai mult de o oră înainte plecării. E întuneric încă și bate vântul. Plouă urât ca-ntr-o toamnă târzie, când până ieri fusese primăvară și, de fapt, ar trebui să fie iarnă și nămeți.

Sunt, din păcate, cu părere de rău, mai puțin entuziasmată de plecare de cât fusesem cu câteva zile în urmă când mă bucurasem la gândul că voi merge într-un proiect al Europei Libere în câteva școli sătești din Basarabia. După ce am băut un nes și am găsit un taxi, am revenit la bunele sentimente și am reușit să ajung la avion după o imensă și umilitoare coadă la zboruri internaționale („Nu e o greșeală? am întrebat, eu merg la Chișinău”).

La Chișinău m-a așteptat la aeroport Lina Grâu, cu al cărei nume minunat fusesem încântată să port corespondența de aranjare a călătoriei. Când am ajuns la hotel (Jazz, la doi pași de sediul „Europei Libere”) prima grijă a fost să întreb dacă există canale TV în limba română. În urmă cu un an, când fusesem ultima oară la Chișinău - cu prilejul unui colocviu organizat de Facultatea de Istorie (prof. Anatol Petrencu, prof.Virgiliu Bârlădeanu) Memorialul de la Vilnius (Lituania) și Memorialul de la Sighet (România) – locuisem într-un hotel dintr-un lanț internațional în care televizoarele aveau 15 canale, toate în limba rusă (chiar și canalul public existent în ambele limbi, se afla doar în limba rusă). Îmi aminteam încă deprimarea de atunci.

Mi-am propus să încep ziua basarabeană cu o oră de somn – dormisem noaptea mai puțin de patru ore. Afară polua urât ca și la București și primul punct din program îl aveam la ora 14: o dezbatere filmată pe tema Antinostalgiei cu Vitalie Ciobanu și Vasile Botnaru.

După ce am căutat (și am găsit) canalele în limba română și cele rusești cu filmele subtitrate în românește, ceea ce însemna că nu se mai presupune că toată lumea știe rusește, reușesc să adorm o oră.

Redacția Europei Libere extrem de plăcută, luminoasă, cu spații aerate în care stau la birouri tineri, fete și băieți. De-a lungul coridoarelor un fel de acuarele extrem de decorative reprezentând aproape muzical peisaje și flori în nenumărate tonuri ale aceleiași culori oarecum misterioase, greu de definit. Sunt evident opera aceluiași artist. Aflu că originalitatea ține de tehnica folosită: în loc de vopsele și apă în cazul lor este folosit vinul. Deci, nu acuarele, ci vinarele, o artă emoționant de specifică pe un pământ atât de faimos pentru vinurile pe care le produce.

Punct și de la capăt cu Ana Blandiana şi Vitalie Ciobanu

Îmi face plăcere să îl întâlnesc pe Vasile Botnaru, autorul acestor ingenioase opere și directorul redacției Europei Libere din Republica Moldova. Ne cunoșteam mai demult, dar nu-i cunoșteam nici una dintre aceste esențiale calități. Îl întâlnesc pe Vitalie Ciobanu, scriitorul basarabean de care mă simt cu adevărat apropiată și unul dintre foarte puținii critici literari la a căror părere țin. O întâlnesc pe Valentina Ursu cu care ne cunoaștem și ne simpatizăm de la Sighet. Fac cunoștință și cu ceilalți care se află la această oră în redacție și mă simt intrată brusc în familia lor.

Discuția în trei, interesantă și originală ca format prin faptul că moderatorul rămâne în picioare și își domină în felul acesta interlocutorii, se transformă, pornind de la tema existenței unei nostalgii după comunism la generațiile vârstnice și a necunoașterii comunismului de către tineri, într-o analiză a dificultăților de comunicare între generații și pături sociale diferite.

Argumentele se desfășoară cu tristețe și pasiune, încât când aflu că cele 45 de minute ale emisiunii s-au încheiat nu-mi vine să cred, am mai fi putut vorbi împreună ore întregi.

Joi

La 9 jumătate, după micul dejun mă întâlnesc în hol cu Oana Serafim, directorul secției române a Europei Libere care sosise în cursul nopții de la Praga. Ne cunoaștem, ne simpatizăm și ne simțim solidare de mult, iar prezența ei în cadrul călătoriei a fost unul din punctele de atracție ale proiectului. Plecăm împreună spre sediul Europei Libere aflat în imediata apropiere și de acolo cu două microbuze pline de ziariști spre liceul din Căușeni prima noastră destinație și primul target al proiectului. Fac cunoștință cu Mark Mazureanu, profesor universitar și activist civic, invitat titular împreună cu mine al „Antinostalgiei” și ne îmbrățișăm cu Emilian Galaicu Păun, poetul prin excelență, deși este și editor și jurnalist de excepție, cel mai prezent scriitor de la Chișinău în revistele literare din România.

Când Lina Grâu m-a întrebat pe cine aș vrea să întâlnesc la Chișinău, răspunsesem: Vitalie Ciobanu, Anatol Petrencu și Galaicu Păun. Cele aproape două ore ale drumului se desfășoară într-o atmosferă de elevi în vacanță, cu discuții interesante și schimburi vii de idei. Mărturisesc rușinată că îmi pare bine că nu există autostradă pentru că pot vedea satele prin care trecem. Este cred principalul motiv pentru care m-am bucurat să vin. Deși ceea ce văd nu este vesel. Cerul încărcat de nori baroci aproape negri din care cade intermitent o ploaie murdară atârnă jos peste un peisaj cenușiu, cu sate sărace lipsite de culoare. În mod ciudat deși par vechi casele nu au nimic tradițional, nu zăresc nici un calidor, nici un stog de paie, nici o căpiță de fân, nici un fel de acareturi țărănești. Probabil colhozurile le-au șters de mult de pe fața pământului, Ceea ce supraviețuiește este un aer posac de trecut ținând de istoria recentă, sovietică.

La un moment dat la o oarecare distanță de șosea mă frapează, proiectată pe norii gri, silueta înaltă a unei biserici. Este șocantă și am nevoie de câteva secunde mirate ca să înțeleg de ce: de pe acoperișul plat biserica înalță spre cer două turnuri care nu seamănă între ele. Unul are forma arhitecturii tradiționale rusești a bulbului de ceapă, celălalt este ascuțit asemenea turlelor de la Trei Ierarhi, de la Moldovița sau de la Voroneț. Simbolul acestei alăturări care nu reușește să se amestece este atât de violent încât pare nereal, ca și când ar fi fost o făcătură așezată în drum demonstrativ. Este ca un decoct de istorie care nu mai are nevoie de cuvinte, care pur și simplu rezumă.

Căușeni nu este un sat ci un orășel, centru raional (cuvântul raion care în România îți rostogolește gândul departe în stalinism, aici e încă în uz) Liceul Alexei Mateevici este o clădire mare, nouă, luminoasă ,cu un amfiteatru care ne așteaptă pavoazat cu lozinci și fotografii comuniste ca scenografie pentru proiectul Antinostalgia.

Antinostalgia: „Și eu am trăit în comunism...”, la Căușeni

Descopăr fotografia lui Leonid Brejnev înconjurat de copii, mă mir și mi se aduce aminte că înainte de a deveni lider al Uniunii Sovietice a fost prim secretar al Republicii Sovietice Moldovenești. Proiectul nostru este gândit, complex și nuanțat, moderatoarea Lina Grâu este o vorbitoare convingătoare și volubilă, iar înaintea discuțiilor se proiectează câteva scurte filme realizate de echipa Europei Libere: un generic al Antinostalgiei cu o cucoană care spune că era mai bine înainte pentru că era totul clar și un fost soldat în trupele care au ocupat Praga în '68 care își povestește experiența; un reportaj filmat în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet unde vizitatori de diverse vârste sunt lăsați să își spună impresiile; un interviu în Muzeul Comunismului din Praga cu o tânără fată care se întreabă ea cum ar fi reacționat dacă ar fi trăit în comunism; un alt interviu filmat cu o profesoară de la Universitatea din Vilnius care vorbeşte despre experienţa post-comunistă a Lituaniei (pe care basarabenii nu pot să nu o invidieze).

Apoi vorbim şi dialogăm noi şi nu pot să nu mă gândesc – ascultându-mi cu admiraţie colegii scriitori – cât de utilă este (şi ar fi) implicarea scriitorilor în pledoaria împotriva sechelelor comuniste din societăţile noastre post-comuniste.

Am mâncat în grabă într-un restaurant mare, cu glicine artificiale şi loc de joc pentru copii cu desene animate ruseşti şi am ajuns rulând contracronometru la întâlnirea de la o cafenea-club (....) unde ne aşteptau câteva zeci de adolescenţi, cea mai mare parte dintre ei veniţi în grup compact cu profesoara lor. Au rulat aceleaşi filmulețe, dar restul a fost mult deosebit pentru că de data aceasta a fost vorba de un adevărat dialog, tinerilor din faţa noastră nu trebuia să le predăm alfabetul,ci puneau întrebări inteligente şi povesteau despre bunicii lor deportaţi în Siberia. A fost şi prof. Anatol Petrecncu, un adevărat specialist în istoria comunismului care a vorbit foarte bine.

Am ajuns la hotel pe la 9, după 12 ore, dar eram prea obosită ca să se pună problema să vreau să mai mănânc. Aveam o portocală şi am adormit ca niciodată înainte de 11 şi fără somnifer.

Vineri

Din nou plecare la 9:30, doar echipa Europa Liberă, Mark Mazureanu şi eu. În pofida somnului lung, dar foarte agitat, mi se părea totul mai puţin optimist decât ieri. Peste noapte ninsese și pe alocuri câmpul avea un fel de petece albe. N-am înţeles, de ce nu era acoperit de zăpadă uniform şi câtva timp m-am încăpăţânat să privesc şi să dezleg întrebarea. Probabil terenurile arate şi cele nearate reacționau diferit la stratul de nea.

„Antinostalgia” 2 - dezbaterile Europei Libere la Sălcuța, Căușeni

Pe drum spre Sălcuţa (ce fermecător este obiceiul diminutivelor în Basarabia) ne-am oprit la muzeul Mateevici, cu statuia lui de sfânt făcut de un sculptor influenţat de Gh. Anghel, cu casa modestă care mi-a amintit-o pe cea a lui Vasile Voiculescu, cu lumânări arzând pentru toţi poeţii morţi. Mi s-a părut nu numai impresionantă, ci şi sfâşietoare dăruirea celui ce luptase ani de zile ca să amenajeze totul (....)

Liceul „Meşterul Manole” din Sălcuţa este în felul lui o capodoperă de organizare, profesionalism, dăruire şi inteligenţă, un argument pentru cât de mult se poate face atunci când vrei într-adevăr să faci. Directoarea liceului, doamna Liuba Pleşca, este evident nu numai un mare suflet, ci şi un mare talent managerial. Întreaga şcoală arată ca un muzeu, dar ea conţine şi un adevărat muzeu etnografic. Tot ce nu mai exista în satele prin care trecusem, obiecte de lemn, cu încrestături, ţesături, alesături, cusături minunate, oale de pământ, furci, fuse şi caiere de lână, covoare, ştergare, ouă roşii, toate formele de frumuseţe sedimentată de-a lungul secolelor era adunată cu grijă, salvată şi oferită admiraţiei şi mândriei copiilor.

O bibliotecă mare, ordonată pe sistem zecimal se oferea cu acces liber la raft elevilor, o sală de festivităţi şi spectacole mare, plină de elevi frumoşi, cu ochii sclipind de inteligenţă îmbrăcaţi în uniforma şcolii cu graţioase jachete bordo. Şcoala are aproape 50 de profesori şi mai bine de 550 de elevi, şi tot ce vezi dovedeşte că formează la un loc o familie cu standarde intelectuale şi morale impresionante, o familie cu aspect european şi cu suflet românesc.

Discuţiile, întrebările, răspunsurile s-au petrecut într-o impresionantă comprehensiune şi din tot ce vedeam deduceam ca ne aflăm într-un loc în care nu mai e nevoie să pledăm împotriva nostalgiei comunismului, că dacă există o nostalgie în această oază culturală românească ea este după Basarabia şi România de dinainte de ocupaţia sovietică. Cereau cât mai multe cărţi despre istoria României şi am promis toate publicaţiile Memorialului şi am plecat cu sufletul încărcat de lumina pe care au reuşit să o facă să lumineze grupul acela de profesori făcându-și datoria de apostoli într-un sat cu nume diminutival dintre dealurile Basarabiei.

Seara am reuşit să ajungem la timp la Biblioteca Municipală unde ambasadorii Poloniei şi României ne-au făcut onoarea să vină să vorbească sălii de intelectuali strânşi la întâlnirea cu echipa proiectului Antinostalgia. S-a vorbit despre post-comunism şi despre felul în care ieşirea din infern (anabasis numeau vechii greci această situaţie) depinde nu numai de fiecare dintre ţările noastre, ci şi de fiecare dintre noi.