Despre Andrei Saharov mulți își amintesc ca despre unul dintre cei mai importanți militanți pentru drepturile omului din secolul al XX-lea, distins cu Premiul Nobel pentru Pace pentru confruntarea sa deschisă cu cele mai tenebroase impulsuri totalitare ale Uniunii Sovietice. Tot el a fost însă și cel supranumit „tatăl bombei sovietice cu hidrogen”, care a contribuit la accelerarea cursei înarmărilor și a adus omenirea în pragul autoanihilării.
Vă invităm să urmăriți o relatare în imagini, realizată în baza Arhivei Saharov și alte surse, despre modul în care acest ilustru fizician sovietic a devenit în cele din urmă - simbol al disidenței în URSS.
Andrei Saharov în anul 1927
Saharov s-a născut la Moscova, pe 21 mai 1921, într-o familie de intelectuali.
Născut la scurt timp după revoluția bolșevică, Saharov, la fel ca mulți reprezentanți ai generației sale, a fost puternic influențat în tinerețe de idei comuniste, precum egalitatea socială și justiția.
Familia a jucat un rol important în modelarea personalității sale.
Andrei Saharov (dreapta), în vârstă de aproximativ trei ani, cu tatăl său Dmitri și verișoara Katia Saharova, anul 1924.
Tatăl lui Saharov, Dmitri, era profesor și o persoană mult respectată, fiind autorul mai multor manuale de fizică, care se bucurau de popularitate.
O persoană principială și cultă, cu vederi umaniste, a avut un impact uriaș asupra dezvoltării intelectuale a fiului său.
Saharov (dreapta jos) se joacă cu prietenii, anul 1928. În copilărie, se pare, Saharov a fost protejat de cele mai grave excese ale terorii staliniste - în parte și datorită faptului că primii câțiva ani de școală i-a făcut acasă. „Tata se temea că, dacă voi începe să înțeleg prea multe lucruri, nu aș putea să mă integrez în această lume”, a scris el mai târziu. „Și, probabil, această ascundere a gândurilor de la fiul său - foarte tipică - caracterizează cel mai puternic oroarea epocii.”
Saharov (stânga) și fratele său Gheorgi în sat, la începutul anilor 1930.
Dar copilul a fost influențat mult și de mama sa, Ekaterina, care era credincioasă și mergea la biserică, și de bunica sa de pe linie paternă, Maria Petrovna.
Saharov a scris că a moștenit de la ei, pe lângă „nuanța mongolă a ochilor”, și trăsături de caracter precum încăpățânarea, dar și sfiala, și timiditatea în relațiile cu oamenii.
Poză de familie, realizată între anii 1932-33. Saharov (al doilea din stânga); fratele său Gheorghi; mama, Ekaterina (dreapta); bunica, Maria Petrovna, căreia Saharov i-a adus un omagiu aparte în discurs său ținut cu ocazia decernării Premiului Nobel, în 1975. Saharov a spus că îi este „deosebit de recunoscător”, amintindu-și cum bunica îi citea opere din literatura clasică, inclusiv cărți ale unor scriitori în limba engleză precum Charles Dickens și Harriet Beecher Stowe.
Saharov nu a mers la școală câțiva ani, tatăl său preferând să-l instruiască acasă, lucru extrem de neobișnuit pentru acea vreme. Această experiență pare să fi avut o contribuție deosebită în formarea sa. Astfel, când a ajuns la școală, în 1933, pe când avea deja 12 ani, tânărul Saharov a fost imediat remarcat pentru potențialul său de excepție. Cinci ani mai târziu, a fost admis la catedra de fizică a Universității de Stat din Moscova (MSU).
Această fotografie a fost făcută între anii 1938-1940. Saharov tocmai fusese admis la universitate și, fiind o persoană care și-a petrecut primii ani de școală la domiciliu, a avut la început „mari dificultăți în adaptare”, după cum el însuși a mărturisit mai târziu. Se deosebea de ceilalți studenți, distingându-se până și fizic. „Andrei (...) era înalt, subțire, purtând mereu aceiași pantaloni negri, mult prea înguști și scurți, și o jachetă neagră, strâmtă și scurtă la mâneci. Toată lumea se agita, își face griji, numai Andrei sta singur, ținând sub braț un teanc de caiete și cărți, tăcut, de parcă ar ezita să-și exprime părerea. Și m-am gândit: îmi pare rău pentru tip, atât de timid și neîndemânatic. Ce se va fi cu el mai departe, poor boy?”, scria colegul său de facultate.
Anii de facultate au coincis cu o perioadă istorică extrem de dură. În 1941, după invazia Germaniei naziste în URSS, Saharov nu a fost trimis pe front, fiind declarat inapt pentru serviciul militar. În schimb, a văzut cu ochii proprii toate ororile războiului. La fel ca alți studenți, Saharov era chemat să ajute în timpul raidurilor aeriene la stingerea incendiilor, încărcarea și descărcarea muniției.
Locuitori ai Moscovei antrenați în construcția unor fortificații de apărare, anul 1941.
Saharov și colegii săi au trebuit să-și încheie studiile în Turkmenistan, universitatea fiind evacuată la Așhabad (astăzi Așgabat). Saharov a absolvit cu onoruri universitatea, în 1942.
Saharov la Ulianovsk, anul 1943.
Saharov nu și-a continuat studiile, încercând să-și ajute țara în vremuri dificile. A fost trimis să lucreze la o fabrică militară din Ulianovsk.
În ciuda muncii de rutină la uzină, după cum a recunoscut ulterior chiar el, Saharov a reușit să facă și „o serie de invenții în domeniul managementului producției”.
Când a avut mai mult timp liber, a scris articole academice în domeniul fizicii teoretice. Deși nu au fost publicate nicăieri, Saharov a spus că însuși procesul de scriere a acestora i-a dat „acea încredere de care are nevoie orice cercetător”.
În Ulianovsk, Saharov a întâlnit-o pe prima sa soție, Klavdia Vihireva, care lucra asistentă de laborator la aceeași fabrică.
S-au căsătorit în 1943 și au avut trei copii. Cuplul a trăit împreună mai mult de un sfert de secol. Claudia a murit de cancer în 1969.
Saharov și Klavdia Vihireva în ziua nunții lor, iulie 1943.
Familia Saharov: Liuba (de la stânga la dreapta), Tania și Dmitri. O fotografie realizată între 1967–68.
După încheierea războiului, Saharov s-a întors la Moscova și și-a continuat studiile la Institutul de Fizică P.N. Lebedev. Consilierul său științific a fost Igor Tamm.
Cunoscut om de știință, distins ulterior cu Premiul Nobel pentru Fizică, Tamm a avut o influență deosebită asupra lui Saharov, care nu putea să nu-și arate toată admirația pentru coordonatorul său, persoană ce demonstra un înalt nivel de profesionalism și standarde morale în lucrul de cercetare.
Igor Tamm, ilustru fizician, care, potrivit lui Saharov, a avut o „influență extraordinară” asupra sa. Deși comuniștii l-au numit pe Tamm „idealist burghez”, anume el a fost cel ales în calitate de conducător al grupului de savanți care au elaborat prima bombă nucleară sovietică. Tamm a fost distins cu Premiul Nobel pentru fizică, în 1958, pentru lucrarea dedicată explicațiilor cu privire la radiațiile și interacțiunile particulelor nucleare, pe care a scris-o alături de Cerenkov.
Simpatia pare să fi fost reciprocă: Tamm a remarcat odată că tânărul savant „a dedicat fizicii toate eforturile sale intelectuale”.
Deși părea entuziasmat de rigoarea disciplinei pe care a ales-o, Saharov a mărturisit ulterior că se simțea oarecum neliniștit în legătură cu munca pe care o făcea. S-a întâmplat când a aflat vestea că prima bombă atomică a fost aruncată pe Hiroshima în august 1945.
Explozia bombei atomice aruncate asupra orașului japonez Hiroshima, pe 6 august 1945. Explozia a ucis zeci de mii de oameni. Fotografie din arhiva muzeului din Hiroshima.
„Mi s-au înmuiat picioarele. Am realizat deodată că soarta mea și soarta multora, poate chiar a tuturor, s-au schimbat subit. Ceva nou și teribil a intrat în viața noastră, venind din partea celei mai mari științe - în fața căreia mă închinam în interiorul meu”, scria Saharov în memoriile sale.
„GRANDOAREA SARCINII”
În ciuda îngrijorărilor cu privire la direcția cercetărilor pe care le alesese, a fost nevoie de numai doi ani ca să-și încheie teza de doctorat în fizica particulelor elementare în 1947. Un an mai târziu, a acceptat să se alăture mentorului său, atunci când Tamm a fost numit șef al unei echipe de cercetare, scopul căreia era crearea primei arme termonucleare sovietice.
La început, Saharov s-a angajat cu toată dedicația în sa: „Am început aceste cercetări cu ferma convingere că sunt absolut necesare pentru securitatea țării noastre, pentru păstrarea păcii, fiind în același timp total absorbiți de toată grandoarea sarcinii care ne-a fost dată”.
Saharov (stânga) în timpul unei discuții cu unul din colegii săi, Igor Kurceatov, anul 1958. Ambii au lucrat la crearea bombei sovietice cu hidrogen, fiind considerați principalii autori ai acestui proiect. Ulterior, Kurceatov a pledat și el pentru utilizarea tehnologiei nucleare în scopuri pașnice.
Multe dintre ideile pe care Saharov le-a dezvoltat în timpul șederii sale într-o unitate de cercetare din „orașul secret” Sarov au fost considerate decisive pentru dezvoltarea în URSS a primei bombe „reale” cu hidrogen, care a fost detonată în august 1955.
Activitatea sa științifică a fost mult apreciată în Uniunea Sovietică, Saharov devenind cel mai tânăr om de știință ajuns membru al Academiei de Științe din URSS. Pe atunci avea doar 32 de ani. Saharov a fost distins, totodată, cu numeroase premii socialiste, acordându-i-se și multe privilegii de care se bucura elita sovietică. Cu toate acestea, el a respins politicos solicitarea de a deveni membru al Partidului Comunist.
Saharov, rostind un discurs la o ședință festivă a savanților sovietici, orașul Sarov, începutul anilor 1960.
În pofida succesului său, Saharov a spus că este „din ce în ce mai conștient de problemele morale” legate de munca sa.
Tot mai îngrijorat de forța distructivă a armelor la dezvoltarea cărora a contribuit activ, Saharov s-a opus puternic testelor nucleare la sol, realizând că acestea vor avea în cele din urmă consecințe dezastruoase pentru multe generații de oameni.
„Natura consecințelor pe termen lung a radiocarbonului nu diminuează responsabilitatea morală pentru viitoarele victime pe care le poate face. Numai în condițiile unei totale lipse de imaginație, poți ignora toate acele suferințe care nu au loc nemijlocit „în fața ochilor tăi”, spunea Saharov.
Macheta așa-zisei „Țar-Bombe”, Muzeul Armelor Nucleare din Sarov, oraș sovietic de tip închis.
Poate că unul dintre cele mai importante evenimente care au influențat evoluția intelectuală a lui Saharov a fost crearea așa-numitei „Țar-Bombe”. Deși a fost chinuit de îndoieli cu privire la oportunitatea creării unei astfel de arme, Saharov s-a ținut de politica partidului, contribuind la testarea a ceea ce este încă considerat a fi cel mai puternic dispozitiv detonat vreodată pe planeta Pământ.
Saharov era tentat să creadă că testarea reușită a unei bombe (1961) cu potențial exploziv care depășește de 10 ori toate dispozitivele utilizate în cel de-al Doilea Război Mondial va satisface autoritățile sovietice, care își doreau să obțină o armă puternică. Dar savantul s-a înșelat profund.
Testele unor astfel de dispozitive erau mult prea tentante pentru a fi folosite în scopuri de propagandă. În detrimentul obiecțiilor oficiale ale lui Saharov, la doar câteva luni după primul test, liderul sovietic Nikita Hrușciov a ordonat savanților sovietici să efectueze o explozie - inutilă din punct de tehnic - a unei alte mega-bombe.
Nikita Hrușciov susținea activ testarea bombelor de zeci de megatone, în ciuda opoziției acerbe a lui Saharov. Poziția savantului rus părea să-l irite pe liderul sovietic, care a ordonat agenților să întocmească un dosar asupra fizicianului, pentru ca „să-i dea o lecție”. Hrușciov nu a ajuns să-și vadă realizat planul, la scurt timp, fiind îndepărtat de la putere.
Aceasta a fost ultima picătură, Saharov și-a pierdut răbdarea.
„A fost comisă o crimă teribilă, iar eu nu am reușit să o previn! Un sentiment de neputință, amărăciune insuportabilă, rușine și umilință m-a biruit. Am căzut cu fața în jos pe masă și am plâns. Aceasta a fost, probabil, cea mai teribilă lecție din întreaga mea viață: nu poți sta pe două scaune deodată!” – scria savantul.
Comportamentul lui Hrușciov părea să-l fi făcut pe Saharov să se opună și mai mult testelor nucleare în atmosferă. Unii cred că omul de știință a fost unul din cei care a reușit să-i convingă pe sovietici să semneze Tratatul de interzicere parțială a testelor din 1963.
Saharov a devenit, totodată, simbolul opoziției deschise în sistemul birocratic sovietic, fiind cel care i-a apărat adesea pe cei persecutați și cel care s-a alăturat apelurilor cu privire la apărarea drepturilor omului.
Saharov joacă șah cu prima sa soție Klavdia, poză făcută în anii ‘60. Pe lângă traumele sufletești de la locul de muncă, el a trebuit să suporte moartea soției sale, care a suferit de cancer, în 1969. „Au existat perioade de fericire în viața noastră, uneori ani întregi, și îi sunt foarte recunoscător lui Klava”, a scris el după moartea soției sale.
În 1968, Saharov și-a întrerupt relația tot mai complicată cu regimul pe care l-a slujit cândva cu fidelitate. Apoi au fost publicate copii auto-editate ale unui eseu pe care l-a scris savantul, intitulându-l: „Reflecții asupra progresului, coexistenței pașnice și libertății intelectuale”. La scurt timp, acesta a fost publicat în Occident.
Articolul său de mare rezonanță - datorită apelului adresat întregii umanități în care chema la o luptă comună împotriva amenințărilor grave, precum dezastrele nucleare sau de mediu - a fost publicat în The New York Times.
Bineînțeles, nomenclaturii nu i-au fost pe plac criticile tranșante venite din partea unei persoane pe care o considera „de-a casei”, la fel ca și apelul savantului la democratizare și respectarea drepturilor omului.
Saharov a fost rapid exclus din toate programele militare și lipsit de privilegiile de care se bucura.
Saharov în apartamentul său, în anii '70. Părăsind cercetările militare, el a continuat să fie interesat de știința pură, în special de gravitație și cosmologie. El a spus că ar fi bucuros dacă ar putea contribui la aceste ramuri importante ale științei. Munca lui Saharov în domeniul astrofizicii este trecută cu vederea de mulți. El este creditat cu o serie de teorii inovatoare și a primit unul dintre cele mai mari premii neoficiale de fizician teoritician, atunci când o navă a primit numele său în popularul serial science fiction Star Trek: The Next Generation.
În următorii cu câțiva ani, timp în care activitatea sa științifică s-a limitat la studiul fizicii fundamentale, savantul s-a concentrat însă tot mai mult pe activitatea politică, pronunțându-se public în sprijinul drepturilor omului. Acest lucru nu a făcut decât să provoace nemulțumire la Moscova.
În timpul procesului din 1970, când era judecat un grup de militanți pentru drepturile omului, Saharov a întâlnit-o pe Elena Bonner, o colegă disidentă, cu care a găsit imediat limbaj comun. S-au căsătorit doi ani mai târziu. Au trăit împreună până la moartea lui Saharov.
Saharov și Elena Bonner, împreună cu fiul ei, Alexei Semenov, în ziua nunții cuplului. 13 ianuarie 1972.
Bonner și Saharov în 1975. Unul dintre contemporani a descris cuplul ca „o echipă unită de credința că libertatea de conștiință este o condiție prealabilă pentru orice stat civilizat”.
În timp ce la Moscova popularitatea sa scădea tot mai mult, în Occident, numele său a devenit bine cunoscut, savantul devenind unul dintre cei mai proeminenți disidenți sovietici ai epocii.
Munca sa neobosită în apărarea drepturilor omului a dus la faptul că Saharov și soția sa au devenit un simbol al opoziției față de regim. Apartamentul și casa lor din Moscova au devenit de facto centre de informare pentru grupurile de militanți pentru drepturile omului.
Fotografie, realizată probabil de Elena Bonner - Saharov cu prietenii și familia la „dacea” (rus.: - casă de vacanță), în 1977.
În timp ce alți disidenți erau reținuți și trimiși în exil, statutul de savant de stat proeminent de care se bucura Saharov îi garanta lui și soției sale faptul că puteau să scrie și să ofere interviuri pentru presa străină, deși nu au scăpat nici de persecuțiile din partea KGB, nici de calomniile din presa sovietică.
Saharov pe coperta revistei Time, 1977.
În 1975, când Saharov a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Pace - datorită reputației sale de „exponent al conștiinței umane” – autoritățile sovietice au fost atât de revoltate încât i-au interzis să plece la Oslo pentru a primi premiul.
Din fericire, Bonner se afla la acea vreme în străinătate, unde a plecat pentru o intervenție chirurgicală pe cord. Ea a acceptat premiul în numele soțului ei.
În discursul său de recunoștință, citit de Bonner în Norvegia, Saharov și-a exprimat speranța în victoria finală a principiilor păcii și drepturilor omului.
El a mai declarat că premiul său va fi „împărțit între toți prizonierii de conștiință din Uniunea Sovietică și din alte țări din Europa de Est, precum și de toți cei care luptă pentru eliberarea lor”.
Bonner îl salută pe regele Norvegiei Olaf al V-lea la ceremonia de decernare a Premiului Nobel, pe care îl ridică în numele soțului său. Oslo, anul 1975. Supranumindu-l pe Saharov „conștiință a omenirii”, Comitetul Nobel a spus că savantul „a luptat eficient și fără compromisuri nu doar împotriva oricărei forme de abuz de putere, dar totodată a apărat cu același avânt idealul statului bazat pe principiul justiției pentru toți”.
Saharov ținând în mâini diploma Premiului Nobel, în apartamentul său din Moscova, anul 1975.
Titlul de laureat al Premiului Nobel i-a oferit lui Saharov o oarecare protecție, activitatea de disident a lui Saharov a epuizat răbdarea autorităților, mai ales după ce savantul a condamnat public invazia sovietică în Afganistan, în 1979, și a susținut boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova.
La începutul anului 1980, autoritățile l-au reținut direct pe o stradă din Moscova și, fără niciun proces, l-au trimis în orașul Gorki, situat la aproximativ 400 de kilometri la Est de capitala rusă. Patru ani mai târziu, în același „exil intern” a fost trimisă și Bonner.
Saharov pe o stradă pustie din Gorki (astăzi, Nijni Novgorod), la câteva săptămâni după ce a fost deportat. Februarie, 1980.
Crezând că acest pas îl va reduce la tăcere pe Saharov, sovieticii se înșelau amarnic. Savantul a devenit și mai faimos, iar colegii săi occidentali organizau campanii de susținere în mass-media din străinătate.
Grevele foamei au contribuit la consolidarea imaginii sale de simbol al opoziției. Se spune că poziția sa tranșantă a influențat mulți oameni din elita comunistă de atunci.
Perestroika a luat avânt, atmosfera a devenit mai liberă, iar lucrările lui Saharov au jucat un rol decisiv în asigurarea unei baze intelectuale pentru mișcarea de reformă.
Saharov pe balconul apartamentului său din Gorki, în timpul unei greve a foamei declarate în semn de protest împotriva persecuției sale și a familiei sale de către autoritățile sovietice. Gorki, 1981
Bonner și Saharov, la două zile după încheierea uneia dintre grevele foamei. Gorki, 1985.
Saharov lucrează în apartamentul său din Gorki. A petrecut mult timp în exil, scriindu-și memoriile, în ciuda faptului că KGB i-a confiscat în mod repetat manuscrisele.
Moment de bucurie în exil: Saharov și nepoata sa Marina demonstrându-i jucării sale artizanale. Gorki, 1981.
La plimbare prin pădure cu nepoata Marina. Gorki, 1983.
Politica Glasnost promovată de liderul sovietic Mihail Gorbaciov a prins rădăcini, în cele din urmă, savantul fiind eliberat în decembrie 1986. Saharov s-a întors la Moscova.
Biroul Politic spera că eliberarea lui Saharov va contribui la legitimitatea reformelor pe care autoritățile încercau să le pună în aplicare. Cu toate acestea, la scurt timp după întoarcerea triumfală în capitală, omul de știință a continuat să ceară reforme și mai mari, cerând eliberarea altor prizonieri politici.
Saharov de vorbă cu jurnaliștii, la scurt timp după sosirea sa la Moscova, după ce a fost eliberat din exil. 23 decembrie 1986.
Reuniune de familie. Bonner, Saharov își întâlnesc fiica, Tatiana Iankelevici-Saharova (stânga), și nepoții pe aeroportul din Moscova. Iunie, 1987.
În pofida sănătății sale deteriorate, profitând de o atmosferă mai mare de deschidere prin care trecea URSS, Saharov a continuat să promoveze schimbarea în toți următorii ani. Savantul a fost ales deputat al poporului și a insistat asupra reformei constituționale și a încetării monopolului Partidului Comunist.
Saharov, revenit în lumina reflectoarelor după ani de exil. Savantul stă de vorbă cu jurnaliștii, după înaintarea sa la funcția de deputat, în 1988.
Cu doar două zile înainte de moartea sa subită, Saharov a vorbit de la tribuna Congresului Deputaților Poporului. Pe planul doi, liderul sovietic Mihail Gorbaciov. Moscova, 12 decembrie, 1989.
La acea vreme, Saharov și Bonner erau cele mai recunoscute fețe ale opoziției sovietice atât în țară, cât și în străinătate.
Saharov și Bonner așteptând-și cursa spre New York. Aceasta a fost prima călătorie a lui Saharov dincolo de hotarele Uniunii Sovietice. La acea vreme, Saharov avea 67 de ani. Noiembrie, 1988.
Statutul special i-a permis lui Saharov să călătorească în afara țării pentru a obține sprijin internațional în favoarea unor reforme cât mai ample în URSS. Declarațiile lui Saharov erau urmărite de lideri mondiali și persoane influente din lumea întreagă.
Saharov la întâlnirea sa cu președintele american Ronald Reagan. Washington, Casa Albă, noiembrie 1988.
Saharov și Bonner se întâlnesc cu Margaret Thatcher în timpul vizitei primului ministru britanic la Moscova, în martie 1987.
Saharov (dreapta) la întâlnirea sa la Washington cu fizicianul american Edward Teller, considerat unul din autorii variantei americane a bombei de hidrogen. Întâlnirea a fost percepută ca un semn al ameliorării climatului internațional. Washington, noiembrie, 1988.
Toată această explozie de activități i-a afectat sănătatea. Saharov a murit de insuficiență cardiacă în decembrie 1989, la doar trei ani după a fost eliberat din „exilul intern”.
Saharov a trăit o viață lungă, ajungând să fie martor al căderii Zidului Berlinului. Totuși, moartea sa a venit într-un moment în care țara sa părea să aibă cel mai mult nevoie de el.
„SIMBOLUL MORAL”
Primul președinte al Cehoslovaciei post-comuniste, fostul disident Vaclav Havel, a declarat reporterilor că moartea lui Saharov a fost „o adevărată tragedie pentru Uniunea Sovietică”. Politicianul a sugerat că Saharov, dacă ar fi în viață, „ar putea deveni foarte curând președinte”.
Bonner își ia rămas bun de la soțul său. Moscova, 17 decembrie 1989. Până la moartea sa, în 2011, soția savantului și-a continuat activitatea de militant pentru drepturile omului, contribuind la înființarea Fundației Saharov.
Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Saharov ar fi trăit până la prăbușirea URSS? Căutarea unui răspuns la această întrebare poate da naștere la nesfârșite speculații.
Saharov pe ultimul drum. Moscova, 17 decembrie 1989.
Evident, versiunea statului răsărit pe ruinele Uniunii Sovietice a fost departe de „societatea pluralistă deschisă, cu respect necondiționat pentru drepturile omului de bază civile și politice” pe care a promovat-o ilustrul savant.
Dar idealurile în care a crezut nu și-au pierdut nici astăzi din valoare, având un cuvânt de spus în mai multe părți ale lumii, și nu în ultimul rând chiar în Rusia de astăzi. Organizații pentru drepturile omului, precum Memorial sau Grupul Helsinki din Moscova, la crearea cărora Saharov a jucat un rol cheie, sunt la fel de actuale și importante astăzi ca și acum zeci de ani.
Moștenirea sa dăinuie și astăzi prin Premiul Saharov pentru libertatea de gândire, un prestigios premiu stabilit în 1988 de către Parlamentul European, pentru încurajarea persoanelor și organizațiilor care apără drepturile omului și libertățile fundamentale.
Liderul opoziției belaruse, Svetlana Țihanovskaia, distinsă cu Premiului Saharov, ține un discurs în Parlamentul European. Bruxelles, 16 decembrie 2020.
Faptul că lista laureaților Premiului Saharov arată astăzi ca o „tablă de onoare” a celor care au ales calea disidenței deliberate - nu este deloc surprinzător. Printre laureații acestui premiu se numără Nelson Mandela din Africa de Sud, activista afgană Malala Yusufzai, „Memorial”, regizorul ucrainean Oleg Sențsov și mișcarea de protest din Belarus.
„[Atunci când] regimurile autoritare și forțele populiste subminează libertățile fundamentale și pun sub semnul întrebării principiul drepturilor omului, simbolul moral reprezentat de Andrei Saharov este o sursă de inspirație pentru toți cei care luptă pentru principii democratice”, a declarat președintele Parlamentului European, David Maria Sassoli.