Un luptător bosniac bea dintr-o sticlă, stând alături de Kalașnikovul său și o statuetă a lui Tito, fostul lider al Iugoslaviei, în capitala bosniacă Sarajevo, în 1992.
La începutul primăverii anului 1992, Bosnia și Herțegovina era o țară în război, parțial din cauza destrămării sângeroase a fostei Iugoslavii, cu granițe trasate pe criterii etnice. Fostă provincie a Imperiului Otoman, Bosnia multietnică era formată din musulmanii bosniaci (44%), sârbii creștini ortodocși (33%) și, în principal, croații catolici (17%).
Civili din Sarajevo fug cu lucrurile pe care le dețin, după ce, în urma unui atac cu mortiere, casa lor a luat foc, în septembrie 1992.
Ferocitatea conflictului din Bosnia și Herțegovina a făcut ca tensiunile etnice să se intensifice. În martie 1992, luptătorii croați și bosniaci au ucis zeci de civili în satul sârb bosniac Sijekovac, acesta fiind primul masacru din sângerosul conflict.
După ce forțele sârbilor bosniaci au preluat controlul în mare parte a țării, Srebrenica (foto), situată în apropiere de granița cu Serbia, a devenit refugiu pentru civilii musulmani care fugeau din zonele controlate de sârbi și o bază pentru luptătorii armatei bosniace.
O stradă din Srebrenica, în aprilie 1993
Enclava bosniacă avea o importanță strategică pentru armata sârbilor bosniaci care voia să creeze o fâșie continuă de teritoriu sârb în estul Bosniei până la granița cu Serbia.
Un bărbat ține în mână, după cum susține el, ultimul știulete de porumb, în timpul asediului de la Srebrenica.
Forțele sârbe care bombardau orașul au tăiat accesul la provizii, în vreme ce luptătorii bosniaci au atacat satele sârbe învecinate și au lansat contraofensive.
Morillon, comandantul UNPROFOR, face apel la calm, în încercarea de a pleca din Srebrenica.
În martie 1993, comandantul Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), Philippe Morillon, a reușit să treacă de o blocadă a sârbilor și a intrat în Srebrenica. Apoi a fost împiedicat de mulțimea de refugiați din oraș care s-au îmbulzit spre mașina sa. O femeie i-a strigat prin geamul de la mașină: „De ce nu îi este lumii rușine? De ce te-ai duce acasă? Eu nu am mai fost acasă de un an”.
Srebrenica, văzută dintr-o mașină blindată a ONU, în aprilie 1993.
Morillon a renunțat să mai plece și, într-o mișcare tragic-comică, francezul și-a făcut apariția cu o portavoce lângă un steag al ONU pentru a anunța că acum „s-a decis să stea, aici, în Srebrenica”. Folosind o frază care a bântuit lumea multă vreme, Morillon i-a spus atunci mulțimii încântate: „Sunteți acum sub protecția Națiunilor Unite”.
O garnizoană olandeză situată în perimetrul Srebrenica.
ONU a declarat apoi Srebrenica ca fiind „zonă sigură” și forțele sârbe au promis că nu vor invada enclava, cu condiția ca luptătorii bosniaci din Srebrenica să își predea armele.
Sârbii avansează spre Srebrenica în iulie 1995.
Dar la începutul lunii iulie, sârbii au lansat atacuri armate asupra enclavei. Luptătorii bosniaci și-au cerut cu disperare armele înapoi, dar forțele de pace ale ONU au refuzat acest lucru, în timp ce forțele sârbe înaintau către oraș.
Comandatul sârbilor bosniaci, (stânga) îi strânge mâna unuia dintre soldații săi în Srebrenica, după ce au pus mâna pe enclavă pe 11 iulie.
Pe 10 iulie, comandatul olandez al ONU din Srebrenica a cerut un atac aerian pentru a opri avansarea sârbilor, dar i s-a spus că a folosit documentul greșit. Până când a reuși să completeze documentul în forma corectă, avioanele care survolau zona au rămas fără combustibil și au fost nevoite să se întoarcă la baza lor din Italia. Pe 11 iulie, trupele ONU au fost date la o parte de forțele sârbe care avansau spre Srebrenica. Mladic a spus atunci: „În sfârșit, a venit momentul să ne luăm revanșa de la turcii din această zonă”.
Un sârb căutând luptători musulmani în Srebrenica pe 13 iulie.
Un soldat al trupelor ONU a fost omorât în timpul înaintării sârbilor, aparent din cauza unei grenade aruncate de un bosniac furios în timp ce trupele ONU se retrăgeau din oraș.
O mulțime de refugiați înconjiară un vehicul blindat al ONU în Potocari, la nord de Srebrenica, pe 13 iulie.
Pe 13 iulie, circa 20.000 de civili din Srebrenica au fugit în Potocari, situat la 6 kilometri nord de Srebrenica, acolo unde trupele ONU aveau cartierul general.
Trupele olandeze ale ONU din Potocari stau lângă refugiații din Srebrenica.
Dar luptătorii sârbi au ajuns rapid aici și au început să se amestece în mulțimea disperată, trăgându-i pe bărbați de lângă familiile lor și ducându-i în camioane, în timp ce alții au fost executați pe loc.
O tânără din Srebrenica care s-a spânzurat cu o pătură pe 14 iulie.
Un comandant al UNPROFOR își amintește că refugiații din Potocari „erau panicați, erau speriați, se împingeau în soldați, soldații mei, soldații ONU care încercau să îi calmeze”.
Un bărbat musulman care ar fi fost capturat în Srebrenica de către un grup paramilitar sârb cunoscut sub numele de Scorpionii.
Între timp, circa 15.000 de oameni din Sarajevo, inclusiv luptători, care știau că nu vor supraviețui în cazul în care vor fi capturați, au traversat pădurea în încercarea de a ajunge la teritoriul ocupat de bosniaci din nord. Mulți au fost uciși de forțele sârbe echipate cu vehicule armate și cu mitraliere. Cei care s-au predat au fost executați, iar mulți au fost aruncați în gropi comune. Alții s-au sinucis pentru a evita să fie capturați.
Un bărbat este executat, după ce a fost capturat de către Scorpioni.
În puținele înregistrări video care există cu oamenii disperați din Srebrenica, se vede un bărbat care se predă. Acesta este întrebat de cameraman dacă îi este frică. „Cum ar putea să nu îmi fie?”, răspunde omul în timp ce este dus mai departe.
Refugiate din Srebrenica îi plâng pe bărbații pe care i-au pierdut în Tuzla, în iulie 1995, după ce au fost evacuate din Potocari.
O groapă comună, unde au fost găsite o parte dintre victimele genocidului de la Srebrenica, a fost descoperită în 1996.
Potrivit Institutului pentru Persoane Dispărute din Bosnia și Herțegovina, peste 8.000 de persoane au fost ucise în masacrul de la Srebrenica. Rămășițele a circa 6.955 de persoane au fost identificate și reînhumate.
Traducere și adaptare de Cristina Dobreanu.