Ivan Martînușkin, locotenentul major al Armatei Sovietice abia împlinise 21 de ani la sfârșitul lui ianuarie 1945, când companiei de mitraliere pe care o conducea i-a fost ordonat să avanseze spre orașul polonez Auschwitz. Atunci, împreună cu alți soldați din armata sovietică, ei au eliberat cel mai mare lagăr de exterminare nazist. Astăzi, amintindu-și de acele zile, Martînușkin spune că nici el, nici tovarășii lui de luptă nu credeau că devin parte a unui moment istoric. Interviu realizat de corespondenta serviciului rusesc al Europei Libere Elena Poliakovskaia, tradus și adaptat de Natalia Sergheev.
Infografic: Auschwitz în 1945 și în prezent
Ivan Martînușkin: „După luptele din Cracovia care durau, practic, zi și noapte, ne-am îndreptat spre sud-vest, fără să știm ce ne așteaptă. Eram în fruntea unei companii de mitraliere, la rang de locotenent major și aveam anumite sarcini: să eliberăm locul cutare sau să ajungem la frontiera cutare. Astfel, cu lupte, ne apropiam de Auschwitz. Am aflat că acolo este un lagăr de concentrare doar când ne-am apropiat de el.
Am ajuns într-un câmp larg, care pe tot perimetrul era înconjurat de structuri puternice din sârmă ghimpată cu fire electrice și turnuri. După gard, am văzut niște construcții. Nu-mi dădeam seama ce poate fi, îmi veneau în cap tot felul de idei: poate e o bază militară nemțească, vreun depozit militar. Dar, apropiindu-ne, am zărit oamenii.”
Ivan Martînușkin la ceremonia de aniversare a eliberării lagărului Auschwitz, Polonia, ianuarie 2013
Europa Liberă: Care era reacția prizonierilor? Ei înțelegeau că voi veniți să-i eliberați?
Ivan Martînușkin: „La început, exista o anumită neîncredere, atât din partea lor, cât și din partea noastră. Dar ei primii și-au dat seama cine suntem și au început să ne dea semne că ne-au recunoscut, că nu trebuie să ne fie frică de ei, că după gardul din sârmă ghimpată sunt simpli prizonieri, dar nu securitatea lagărului sau soldați nemți.
Nu intenționam să intrăm pe teritoriul lagărului și să desfășurăm anumite operațiuni acolo. Scopul nostru era să ne asigurăm că împrejur nu este niciun inamic. În apropiere, încă aveau loc lupte, nemții puteau să înainteze brusc sau am fi putut da de niște grupuri de soldați rătăciți. Dar am decis să vedem ce e cu lagărul acesta, fără ordinul cuiva, așa să spunem, din inițiativă proprie. Să ne uităm cu un ochi.”
Europa Liberă: Ce ați văzut în lagăr, în ce stare erau prizonierii de la Auschwitz?
Ivan Martînușkin: „Am văzut oameni istoviți, foarte slabi, extenuați și parcă înnegriți. Purtau diferite haine: cineva era în uniformă, alții aveau deasupra palton sau plapume. Vremea era friguroasă, umedă. Când ne-au văzut, am citit fericire în ochii lor. Ei înțelegeau că am venit să-i salvăm, că sunt liberi acum. Fericirea lor a devenit fericirea noastră. Simțeam că facem un lucru bun, că am îndeplinit o misiune foarte importantă.”
50 de ani de la „Procesele Auschwitz” de la Frankfurt pe Main
Europa Liberă: Ați reușit să vorbiți cu supraviețuitorii? Din care țări erau?
Ivan Martînușkin: „Lagărul avea trei-patru părți. Cea mai mare era Auschwitz-Birkenau, apoi lagărul din orașul Auschwitz și altele. În raza de 30 de km erau numeroase filiale. Lagărele se construiau în apropiere unul de altul, ca oamenii să nu umble încolo-încoace și să nu se piardă timp pe drumul dintre lagăr și șantierul de construcție. N-am reușit să ne înțelegem cu prizonierii, fiindcă nu le știam limba. Nu semăna cu nimic din ceea ce cunoșteam, noi vorbeam doar un pic de germană, engleză, poloneză. Acum, presupun că erau evrei unguri. Am stat acolo doar 20-30 de minute, trebuia să avansăm, să ne îndeplinim sarcina pentru care am venit. De prizonieri se ocupau niște oameni special trimiși pentru asta. Nu era sarcina noastră, dar nici dorință n-aveam.”
Europa Liberă: Acum, au loc pregătirile pentru a 70-a aniversare a eliberării lagărului Auschwitz. Se știe că autoritățile ruse nu vor participa la eveniment. Ați fost invitat?
Intrarea în lagărul Auschwitz, după eliberarea sa de către trupele sovietice în ianuarie 1945
Ivan Martînușkin: „Voi merge în Cehia. Congresul European Evreiesc se ocupă de asta. Toată situația cu această aniversare chiar a devenit absurdă. Țin bine minte a 60-a aniversare, atunci chiar a fost sărbătoare, s-au adunat președinți, conducători de guverne, figuri publice importante. Am așteptat acest jubileu cu mare nerăbdare, nu credeam că voi mai fi în viață, speram să fie la fel de solemn. Însă, sărbătoarea a generat multă confuzie.
După tragedia recentă de la Paris, statele europene au manifestat o solidaritate nemaipomenită. Credeam că aniversarea eliberării lagărului de la Auschwitz, acest eveniment istoric la fel ar fi putut deveni prilej pentru a uni oamenii. Contrar neînțelegerilor, abordărilor diferite a problemelor politice existente, am fi putut manifesta mai multă unitate, în memoria celor uciși. Dar, din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat.”