„Aveam romanul copt în cuptoarele inimii, sufletului și creierului”

Născut la 5 ianuarie 1954, Dolna, Nisporeni. Și-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică. Jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor. A lucrat ca redactor la ziarele Tinerimea Moldovei și Literatura și Arta, apoi la Uniunea Scriitorilor, redactor șef la cotidianul FLUX, redactor șef-adjunct la publicația TIMPUL. Actualmente este șef de secție la Institutul Național al Justiției. Este autorul cărților Transnistria în flăcări (1993), Vai, sărmana turturică (1999), 33 La Masa Tăcerii (2010), Portrete pe muchie de secol (2013) și Suntem aici o cruce pe apa Nistrului (2014). Recent i-a apărut romanul „Un strigăt pe Nistru”.

Jurnal săptămânal cu Gheorghe Budeanu

Luni

Toată ziua nu mă lasă sentimentele trăite sâmbătă și duminică în mai multe localități din stânga Nistrului. Invitat de un prieten din tagma intelectualității locale, aveam să mă opresc cu înnoptare la Speia, raionul Grigoriopol. Pornit spre Tighina, grănicerul MGB-ului transnistrean m-a supus unul mic interogatoriu: la cine merg, adresa concretă, cât timp voi sta în stânga Nistrului.

În orașul de cetate, am luat autobuzul de rută spre Speia – o rablă de prin anii '80 ai secolului trecut. La autogară, biletul l-am cumpărat cu lei moldovenești. În salon – vreo patru călători, dar, după cotitură, la poarta pieții, urcă lume multă, toți cu coșuri, căldări, traiste, pungi… Majoritatea sunt femei care au vândut orășenilor din roadele acestui început de toamnă. Pe drum, atmosfera din rablă o vor stăpâni și dirija trei femei bine făcute, cu pestelci albe, pe care nu și le-au mai scos părăsind tarabele pieței. Vorbesc românește, glumesc cu șoferul Vanea, îi pun la punct pe cei obraznici și găsesc loc pentru o consăteancă de-a lor, rusoaică. Ea le mulțumește, dar se vede pe fața ei că se simte oarecum nu între ai săi.

Trecem Nistrul și o luăm la stânga, pe sub podul de cale ferată. Intrăm în Parcani, raionul Slobozia, sat de bulgari, mare, în casa de cultură a căruia a avut loc primul congres al autorităților transnistrene la care s-au pus începuturile secesionismului transnistrean. Trecem apoi în Bîciok, primul sat în această parte a raionului Grigoriopol, localitate cu ruși. Despre el se cunoaște datorită podului de peste Nistru, pe traseul Chișinău-Odesa, care a fost parțial distrus în timpul războiului din 1992. Deși Tiraspolul și Chișinăul au convenit recent să deschidă circulația pe el, asta nu se întâmplă, trec doar cei din localitățile apropiate.

După Bîciok, vine Krasnogorka – sat întins pe malul Nistrului, în care locuiesc ruși de credință ortodoxă veche. Majoritatea poartă plete roșcate, iar bărbații care devin bunei numaidecât își lasă barba să crească atâta cât dorește. Aici, malul Nistrului este înalt și foarte abrupt – loc ademenitor pentru fotografi, care vin și fac imagini cu minunatele peisaje ale Nistrului de parcă le-ai vedea din elicopter…

Apoi intrăm în satele moldovenești Teiu și Tocmagiu, despărțite doar de un drum îngust. Una dintre femei, vrând să coboare, i-a strigat șoferului: „Vanea, să oprești la hudiță!”. Sovietul sătesc e în Teiu, iar biserica în Tocmagiu.

Dacă ajungi în Speia, nici nu îți dai seama că te afli în stânga Nistrului. E o localitate de gospodari moldoveni, precum Lozova din raionul Strășeni sau Gura-Galbenă din raionul Hâncești. Pe drum, copiii spun „Bună ziua!” chiar și unui străin. La magazin, am luat bere cu lei moldovenești. Prin 1990-1991 pe clădirea Primăriei din Speia flutura Tricolorul nostru, iar în școală elevii scriau românește, adică cu grafie latină. Ieșind din Speia și urcând spre traseul Tiraspol-Râbnița, poți vedea stela de pe capul de pod Șerpeni, unde au avut loc lupte grele în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în cadrul vestitei operațiuni militare Iași-Chișinău.

Mai departe de Speia, pe malul Nistrului, stau așezate satele Butor și Tașlâc, tot cu moldoveni. Tașlâc, în limba tătară sau turcă, ar însemna loc de piatră. Prin aceste localități lumea trăiește cu nevoile sale. Dar peste tot mi s-a spus că satele devin tot mai pustii. Rămân în ele doar bătrânii. Cei în putere și cu dor de viață pleacă în Rusia sau în diferite țări europene. Pe toți îi gârbovește sărăcia și deznădejdea – oameni ai nimănui.

Cunoscutul meu este un pensionar. În viața sa, a avut funcție de șef, dar primește o pensie echivalentă cu 100 de dolari. Îmi spune că, totuși, pensionarii transnistreni se bucură atunci când guvernul rus le mai adaugă lunar câte zece dolari. El m-a întrebat ce poate să facă o rudă de-a lui care degrabă va absolvi școala medie, cu 11 clase, ca să poată susține admiterea la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității de Stat din Chișinău. În școlile transnistrene nu se susține bacalaureatul, iar fără bacalaureat nu poți veni la universitățile din Chișinău.

Seara, el a sărbătorit treizeci de ani de la nașterea fiicei sale, care e căsătorită în Paris și soțul ei are casă de vară în Italia. Au venit și câțiva vecini, intelectuali moldoveni. Când l-am întrebat dacă aș putea să le dau și lor cartea proaspăt apărută „Un strigăt pe Nistru”, el mi-a spus în șoaptă: „Nu trebuie, Gheorghe. Aici, oamenii au capul îmbuibat cu propagandă antimoldovenească și antiromânească. Au să mă considere și pe mine un diversionist…”. Dar toți s-au bucurat de o cutie de bomboane moldovenești adusă de mine. Spun că-s mult mai bune decât cele ucrainești, care au invadat magazinele lor.

Marți

Deși mă aflu în concediu de muncă, vin la serviciu ca să organizez și să redactez articole pentru revista științifică a Institutului Național al Justiției. Vorbesc la telefon cu cele mai active membre ale Colegiului de redacție și autoare de recenzii – profesoarele universitare Olga Dorul, Violeta Cojocaru și Tatiana Vâzdoagă, care dețin titlul de doctor în drept. Ca întotdeauna în discuții cu ele – dispoziție bună. În același scop, scriu mesaje altor doi doctor în drept de peste hotare - Zoia Zaghinei de la Școala Națională a Procuraturii din Kiev și Tatianei Manea de la Consiliul Superior al Magistraturii din București. Au reacționat îndată, căci ne respectăm unii pe alții de ani buni.

Ieșit din birou, văd un grup mic de bătrânei frumoși încadrați într-o excursie pe coridoarele Institutului. Aflu că, acum 60 de ani, ei au absolvit Facultatea de inginerie a Institutului Agricol, care atunci se afla în clădirea actualului Institut al Justiției. Se întâmpla acest lucru în 1959. Deci, ei au susținut admiterea la facultate în anul în care eu abia veneam pe lume. Dacă o vrea Dumnezeu, înseamnă că mai am de trăit o… tinerețe.

Mi-au arătat lista absolvenților facultății din 1959 – au fost 149 de absolvenți, majoritatea având nume rusești sau evreiești. Mulți au decedat, pa alții nu i-au găsit, dar vreo 15 promiseseră să vină: din Rusia, Israel, America, Ucraina, Germania. Trei dintre acei absolvenți au deținut funcții de ministru în Guvernul Republicii Moldova.

Au intrat prin sălile în care și-au făcut studiile. Toți au rămas frapați de cum arată acum exteriorul și interiorul clădirii, în urma recentelor reparații efectuate inclusiv cu bani europeni și americani. În cadrul reparației capitale, clădirea a fost întărită cu brâie metalice, căci e foarte veche, de la începutul secolului trecut, ocrotită ca monument de arhitectură. La începuturi, aici s-a aflat orfelinatul Casa copilului „Regina Maria”, condus de vestita Alexandra Remencu, cea care a fost invitată la Vatican de Papa Pius al XI-lea și care, după venirea bolșevicilor în 1940, s-a refugiat în orașul Găiești din România. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a lucrat ca soră de caritate, fapt pentru care statul român a decorat-o cu ordinul „Crucea Roşie”. Probabil și în memoria ei, actualul director al Institutului, Diana Scobioală, a insistat ca Sala de conferințe a Institutului Național al Justiției să poarte numele „Regina Maria”. În genere, Diana Scobioală, susținută de Svetlana Novac, director adjunct, judecător în demisie, au făcut ca fosta clădire a Casei copilului de la începutul secolului trecut să arate azi ca o bijuterie.

Miercuri

Azi, mi-am programat lansarea la Uniunea Scriitorilor a romanului „Un strigăt pe Nistru”, care mi-a apărut la sfârșitul lunii august. Am mai lansat cărți, dar e pentru prima dată când am îndrăznit să scriu un roman, căci întotdeauna până acum m-a blocat gândul că-i o mare responsabilitate să te apuci de scris un roman. Totuși, dorința de a-l scrie m-a ghiontit mereu. Chiar îl anunțasem în două interviuri oferite prin 2014 lui Oleg Carp, pentru Radioul Național, și lui Ion Surdu, pentru o ediție electronică. Astfel, ca să mă oblig și să mă țin de cuvânt, am depus o cerere la Comisia de selecție pentru editarea cărții naționale cu contribuția Ministerului Educației, Culturii și Cercetării. Aveam romanul copt în cuptoarele inimii, sufletului și creierului. Citisem și mă informasem detaliat privind istoricul, dar și geografia evenimentelor care urmau să le includ într-o poveste de dragoste, intercalată cu fapte concrete din timpul războiului de pe Nistru, dar și cel din Donbasul ucrainean.

Frica mea era că nu mă voi putea debarasa de stilul meu publicistic. Asta cu atât mai mult că în roman trebuia să folosesc denumirile concrete ale unor localități de pe malul Nistrului, ale unor eroi concreți din timpul războiului sau de la Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani. Asemenea lucruri concrete pot diminua din valoarea artistică a operei. În februarie, când tocmai trebuiau să înceapă alegerile parlamentare, am fost telefonat și mi s-a spus să dau romanul la tipografie în luna mai. I-am rugat să aștepte până la sfârșit de iunie și m-am apucat de scris. Of, nu vreau să știți cum se fumează pe la orele 3-4 noaptea, ca să reușești un lucru bun și la timpul promis… Dar am făcut-o. M-am ținut de cuvânt. Norocul meu a mai fost și faptul că m-am bucurat de inspirația venită din partea celei căreia îi spun la deschiderea romanului:

Cu dragoste, pentru EA,

Care nu a fost, nu este

și nici nu va fi a mea

în această viață terestră…

De fapt, „Un strigăt pe Nistru” e un roman-fapt, roman geopolitic, roman istoric, în care trece ca un fir roșu dragostea noastră față de Patria-Mamă – România, dar și dragostea noastră față de moldovenii din stânga Nistrului. Nu l-am scris ca artă pentru artă, nici în stil modernist sau post-modernist. L-am scris simplu, în graiul nostru moldovenesc, știind că Ministerul Educației, Culturii și Cercetării îl va difuza prin bibliotecile școlare. Deci, va fi citit, căci azi puțini mai dau bani pentru cărți. În plus, am scos și un tiraj suplimentar pe care îl voi difuza prin rețeaua „Librarius”.

Am fost fericit să văd la lansare multă lume bună. Am avut și vorbitori de calitate, care îmi citiseră deja romanul: Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor, criticii literari Maria Șleahtițchi și Vitalie Răileanu, scriitorii Vladimir Beșleagă și Nicolae Dabija, primul președinte al Republicii Moldova – Mircea Snegur, deputata Maria Ciobanu, neastâmpăratul publicist și om de cultură Vasile Șoimaru și alții. Toți m-au vorbit de bine.

Cununa evenimentului au fost cele spuse și interpretate de fratele meu de suflet, fruntea dacilor basarabeni – Tudor Ungureanu, conducătorul ansamblului „Ștefan Vodă” din Căpriana. M-am întors acasă împăcat, cu un trandafir de la cea mai frumoasă cititoare și colegă de breaslă – ziarista Diana Spătărel. Tocmai acest fapt mă face să cred că romanul e bun.

Joi

Sunt invitat la o masă rotundă care va avea loc vineri în Sala cu cămin a Muzeului de Literatură „Mihail Kogălniceanu”. Subiectul discuțiilor – revista „Glasul”, prima ediție apărută la Chișinău cu grafie latină încă în timpul sovietic, înainte de a fi decretată limba română ca limbă de stat. A fost tipărit în situații clandestine, în țările baltice. Cunosc multe lucruri despre acea periculoasă aventură, asumată de câțiva patrioți, dintre care îi voi pomeni pe poeta Leonida Lari și Vlad Pohilă, harnicul nostru lingvist, rolul lui fiind și mai important, el riscând prin labirinturile baltice pentru a reuși, totuși, să tipărească „Glasul” și să-l aducă la Chișinău.

Valeriu Cerba, doctor în drept, prorector de universitate, colonel de poliție, mi-a spus că m-a inclus în programul de evenimente al Editurii „Junimea” din Iași, care își va sărbători 50 de ani de activitate. Evenimentele se vor desfășura între 2 și 6 octombrie curent. În vinerea din 4 octombrie va avea loc o serată junimistă la care, probabil, se va discuta despre cartea sa „Adevărul despre agresiunea rusă în Transnistria”, apariția căreia am susținut-o moral. Vor prezenta Florin Cântec și Doru Scărlătescu, amfitrioni - Simona Modreanu și Ioan Holban.

Tot azi, istoricul, doctor în drept Mihai Tașcă, cel cu care colaborez în cadrul proiectului „Românii din jurul României”, proiect lansat de Vasile Șoimaru, insistă să-mi programez o plecare peste Prut, la Pitești, unde, între 27 și 29 septembrie, va avea loc cea de-a XIX-ea ediție a simpozionului internațional „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”. Principalii organizatori ai evenimentului sunt Fundația Culturală MEMORIA, filiala Argeș, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Muzeul Județean Argeș, Primăria Pitești, dar și unele organizații din Germania, Chișinău și Cernăuți. Este vorba despre soarta deținuților politici pe care regimul comunist insista să-i reeduce prin muncă și tortură.

Spre seară, m-a telefonat finul meu de cununie din satul de baștină – dolneanul Vasile Porubin. A fost și el la lansarea romanului meu. M-a lăudat și m-a… tutuit cu un pahar de vin de la țară. Mă cheamă și el, dar la Dolna. Zice: „Vino acum, cât pădurea mai este îmbrăcată…”. Casa lui e la marginea pădurii și știe că mie îmi place să mă ascund pe acolo. Este un bun gospodar în ale albinăritului. Pe parcursul primăverii și verii, a scos vreo două tone de miere. Pe cea de salcâm a dat-o deja, i-a mai rămas din cea de floare de tei. Mierea ca mierea, dar eu aș merge la Dolna mai mult ca să stau la taclale cu feciorul său – Costel, care face studii de inginerie aerospațială la Universitatea din Craiova. E un român frumos și deștept, iar cu asta am spus totul despre el, vorba lui Vladimir Beșleagă…

Vineri

Azi îmi strică dispoziția dis-de-dimineață știrile despre numărul de candidați la alegerile locale pentru postul de primar al capitalei. Începe un nou carnaval politic. Mă tem că noi, electoratul proeuropean din Chișinău, cel cu speranțe unioniste, să nu călcăm pe greblă de data aceasta. Foarte multe greble ni se bagă în cale, în speranța inamicilor noștri electorali că socialistul Ivan Ceban va trece scrutinul pe cal alb. Încă nu am scăpat cu bine de Plahotniuc și Șor, căci, iată, pe lângă viclenia și răul pe care ni-l face Dodon, a tăbărât iarăși pe capul nostru balabolul de Renato Usatâi. Așa e la noi: fugi de dracu și dai peste tat-su. O fi având înțelegere cu liderul neformal al socialiștilor, Igor Dodon, ultimul vrând să bată în colegii săi din coaliția de guvernare pentru a nu le permite victoria în localele din Chișinău. Altfel, nu pot explica lansarea unui val de bătaie de joc din partea lui Usatâi asupra candidatului propus de blocul ACUM, Andrei Năstase, și înaintarea din partea Partidului Nostru a candidaturii lui Ion Diacov, fost procuror-șef al Procuraturii Chișinău.

Mai mulți, inclusiv eu, îl respectam pe Ion Diacov pentru că demonstra o poziție deosebită de cea a fratelui său – veșnicul deputat și lider de partid Dumitru Diacov. Oare chiar adevăr spune vorba populară că surcica nu sare departe de trunchi? Cum poți să fii candidatura unui alt șobolan al Moscovei, care are antecedente criminale inclusiv în viața politică? Cu Ion Diacov, balabolul va rupe din electoratul de centru-dreapta, unde au fost anunțate alte câteva candidaturi. De când ne știm, noi i-am urât pe acei care procedează conform maximei „Dezbină și condu”, dar nici în mileniul trei nu am reușit să tragem învățăminte din relele provocate de cei care ne dezbină cu scopul de a ne conduce așa cum vor ei…

Eu, ca fost coleg de universitate al lui Ion Diacov, îl îndemn pe acesta să-și retragă candidatura, dacă vrea să intre în bătrânețe cu obrazul curat și inima împăcată. E trist în actuala încrengătură politică din Chișinău. Când vezi cum vin valuri de Șoiguri și Cozaci din răsărit, nici lucrul nu-ți merge. După prânz, merg la Tipografia Centrală pentru a prezenta un manuscris de vreo 500 de pagini cu tematică juridică, pe care l-am redactat în luna august. Pe drum, în Grădina Publică, întâlnesc un fost coleg de ziar. Trecând în grabă, el mă întreabă:

- Mai poți, bădie?

Deși nu am înțeles sensul întrebării sale, i-am răspuns:

- Mai pot…