Există momente, fracturi existențiale, pe care nu le mai uiți până în ultima clipă a vieții. Era într-o marți, o zi de septembrie cu un cer de un albastru orbitor, o zi promițătoare și senină. Am aflat despre agresiunea teroristă de la radio, s-a întrerupt emisiunea de muzică clasică, au început anunțurile panicate. Lume pe stradă, ambulanțe, rumori, o atmosferă post-apocaliptică, derută, perplexitate. Fiul meu era la școală, împlinise șase ani la sfârșitul lui august. După ce m-am asigurat că totul este OK cu el și soția mea, am plecat la universitate. M-am tot gândit atunci despre ce să le vorbesc studenților, țineam un curs despre ascensiunea și căderea comunismului. Am decis, în cele din urmă, să adopt sfatul Monicăi Lovinescu dat în câteva rânduri și le-am vorbit despre „demonii” lui Dostoievski, despre ce anume înseamnă nihilismul modern, despre ura viscerală împotriva acelor valori pe care adeseori le considerăm de la sine înțelese și despre cât de ușor se poate descinde dinspre civilizație către opusul ei.
La șaptesprezece ani după „revanșa barbarilor” (cum am numit, într-un articol apărut atunci în revista 22, scris chiar în seara acelei zile, atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor din Manhattan, dar și asupra Pentagonului și, în fapt, asupra proiectului istoric american al libertății civice), se impun mai multe reflecții cât mai puțin triumfaliste, însă în niciun caz defetiste.
Atunci când spun revanșa barbarilor am în vedere marele conflict din inima modernității, ceea ce istoricul Bernard Wasserstein de la University of Chicago a analizat în magistrala sa lucrare Barbarism and Civilization: A History of Europe in Our Time (Oxford University Press, 2007). Nu trăim încă, și probabil că nu vom trăi vreodată, într-o lume complet eliberată de spectrul terorismului islamist. Ideologia revoluționar-totalitară de tip Al Qaeda, mai recent ISIS, continuă să facă prozeliți, nu numai între dezmoșteniții soartei, ci și printre, ori chiar mai ales, cei care provin din familii înstărite, tineri cu educație universitară adeseori vestică.
Faptul că n-au mai avut loc atacuri la fel de morbid-spectaculoase ca în 2001 este legat de întărirea capacității de auto-apărare a societăților deschise, chiar dacă sunt destui cei care denunță iresponsabil măsurile de securitate națională ale SUA și Europei drept o resurecție a Gulagului. Pe de altă parte, chiar și aceste măsuri post-9/11 nu au putut anticipa o serie de alte atacuri cumplit de sângeroase în principalele orașe ale Occidentului.
Al Qaeda era pe atunci nu doar un fundamentalism religios, ci, în dinamismul ei intim, în structurile de comandă, în sensibilitățile ideologice și chiar în dramaturgia propagandistică, un mesianism politic, asemeni bolșevismului și nazismului. Istoricul Robert C. Tucker spunea că de-stalinizarea a început de fapt pe 5 martie 1953, deci în ziua când Stalin a murit. Zece ani după dezastrul de la New York, era ucis Osama bin Laden. În lumea musulmană, s-a dus în aceeași perioadă o luptă intensă între cei care susțineau ideile revoluțiilor liberale apropiate de ethosul anului 1989 în Europa de Est și cei care, implicit ori explicit, împărtășeau nihilismul apocaliptic islamist.
Ideile contează, scria pe bună dreptate Paul Berman, autorul excelentei cărți Liberalism și teroare (tradusă în românește în colecția „Constelații” de la editura Curtea Veche) într-un pătrunzător eseu apărut pe 15 septembrie 2011 în The New Republic. Unii ar putea spune că este o poziție naivă, dar, în ceea ce mă privește, am studiat suficient de mulți ani revoluțiile din 1989, am stat de vorbă cu mulți dintre protagoniștii lor, pentru a putea susține această poziție cu argumente solide.