Nu o să uit niciodată ziua de 5 aprilie, 1992. Lucram la cotidianul „Oslobodjenje”și în ziua respectivă eram în centrul orașului, unde avea loc o demonstrație pentru pace. Deodată s-au auzit două focuri de armă. Instinctiv, toți am încercat să ne punem la adăpost. Două femei au fost ucise atunci la Sararej,o dar când m-am întors în redacție nu se știa decât despre una: Suada Dilberovic, o studentă din Dubrovnic. Fusese lovită de un glonț tras de pe hotelul Holiday Inn, unde își plasase Radovan Karadzic lunetiștii.
Mai târziu s-a aflat și de moartea Olgăi Sucic. Astăzi, podul peste râul Miljacka le poată numele iar trecătorii pun din când în când flori la placa lor comemorativă.
Pe 5 aprilie nu ne-a fost clar că era de fapt prima zi de război în Bosnia – pentru Suada și Olga, a fost și ultima. Iar pentru majoritatea locuitorilor din Sarajevo începeau aproape 1.500 de zile de asediu, cu nenumărate greutăți și umilințe. Zilnice. Ritmul vieții cotidiene a fost rupt. Munții din împrejurimi au devenit cei mai mari inamici ai orașului. Timp de trei ani și jumătate, Sarajevo a fost lovit fără încetare. Toate liniile telefonice au fost distruse, comunicarea cu lumea din afară a fost întreruptă.
Cu câțiva ani mai devreme, Sarajevo găzduise Jocurile Olimpice, în timpul asediului nu mai era vizitat decât de corespondenți de război, funcționari ONU și militari străini. În aceste condiții, venirea oricărui scriitor sau artist străin era pentru noi un cadou neprețuit iar cel mai valoros, pentru mulți, a venit de la Susan Sontag (1933 – 2004).
Primele dăți a venit cu „misiunea” de a se întâlni cu scriitorii din PEN-clubul local. Dar a revenit cu un plan mult mai ambițios: să pună în scenă o piesă de teatru, în orașul sub asediu, cu actori locali.
Prietenul ei cel mai apropiat , ghidul ei în Sarajevo era directorul de teatru Haris Pasovic, care în toți anii asediului a încercat să redea orașului un pic de normalitate, ținând teatrele în viață. Cam tot așa își înțelegea și Susan Sontag misiunea (...) „Nu mi-am făcut iluzii că voi fi de mare ajutor orașului punând o piesă în scenă, așa cum ar fi un medic sau un inginer. Dar era unul din singurele trei lucruri pe care știu să le fac, să scriu, să fac filme și să pun în scenă. Și singurul pe care îl puteam face numai pentru Sarajevo și locuitorii săi” explica Susan Sontag.
Piesa pe care a ales-o era perfectă pentru un oraș sub asediu: „În așteptarea lui Godot” de Samuel Beckett.(...) La fel ca Vladimir și Estragon în piesa lui Beckett, locuitorii din Sarajevo au așteptat intervenția Occidentului, un „Godot” care nu a venit.
Nu am publicat ziua și ora când urma să aibă loc premiera pentru că ziarele ajungeau și la forțele sârbilor, poziționate în munți, în jurul orașului. Era o măsură de securitate, o lecție pe care o învățasem în primele luni ale asediului. Atunci am publicat informații despre vernisajul unei expoziții de caricaturi politice. La cinci minute după deschiderea expoziției, a explodat prima bombă. Din fericire, nimeni nu a fost ucis.
Așa că invitațiile la premiera lui Susan Sontag s-au trimis din gură-n gură și am aflat de la un prieten că spectacolul era în 17 august, 1993 la ora două. M-am dus, luminile s-au stins și timp de două ore cât a durat spectacolul m-am „întors” în lumea civilizată. Nu mai eram singură și abandonată. La sfârșitul spectacolului, actorii au fost salutați cu ovații. Primarul din Sarajevo, Muhamed Kresevijakovic a chemat-o pe Susan Sontag pe scenă, a anunțat că va fi făcută cetățean de onoare al orașului și i-a făcut cadou un mic covor. Pentru că orice locuitor al orașului nu visează decât la un „covor fermecat” cu care să zboare din Sarajevo.
Astăzi, piața Teatrului Național din Sarajevo poartă numele lui Susan Sontag.