Pe 28 august curent Marin Mincu ar fi împlinit trei sferturi de veac; acum zece ani, pe 4 decembrie 2009, pleca fulgerător (cum a şi trăit, de altfel: tunând şi fulgerând!) dintre noi – or, bătălia (canonică!) a lui/pentru Marin Mincu mai continuă, dovadă stă studiul lui Bogdan Creţu şi George Popescu, Viaţă şi text. Bibliografie Marin Mincu, Paralela 45, 2017. „Aşa cum se prezintă acum – citim în ARGUMENT –, această bibliografie, chiar dacă, cel mai probabil, nu este absolut completă, pune la îndemâna oricui este interesat date suficiente pentru a duce mai departe o cercetare privitoare la o operă extrem de vie şi de coerentă cu sine, fără de care mare parte dintre prefacerile literaturii contemporane nu sunt inteligibile.”
Un vast TABEL CRONOLOGIC (p. 7 – 41), BIBLIOGRAFIA (p. 43 – 155) absolut impresionantă, ADENDA lui Bogdan Creţu, În căutarea unui textualism organic (p. 157 – 211) + câteva imagini, de la cea cu părinţii, la o vârstă fragedă, descrisă în romanul Intermezzo 3, la ultima apariţie în poză (pe 28 noiembrie 2009, la „Gaudeamus”) şi TV (pe 30 noiembrie 2009) – şi această certitudine: „acum, când începe destinul postum al operei lui Marin Mincu, când, din păcate, omul nu mai poate disturba micile coterii şi interese ale breslei scriitoriceşti, se va vedea din ce în ce mai clar că avem de-a face cu unul dintre cei mai mari scriitori români. (…) Marin Mincu este unul dintre puţinii autori români care s-au manifestat performant în toate genurile. De aceea, pentru a-i cunoaşte adevăratul profil, suntem obligaţi să-i parcurgem toate cărţile, cam 40 la număr, başca vreo 20 în limba italiană. Numai întregul poate oferi adevărata structură a acestui scriitor.”
Şi fiindcă nu-mi vine să întorc pagina înainte să auzim cum sună măcar o frază de Marin Mincu, închei aceste rânduri cu cuvintele romancierului, plasat cumva nedrept în spatele marelui exeget, dar şi al poetului cu acelaşi nume – acum, cuvinte cu valoare testamentară: „A fi în stare să-ţi renegi propria-ţi participare pentru a te bucura de plăcerea corpului de lângă tine, ce numai atunci, dăruindu-se complet în act, este al tău, şi se abandonează total numai ţie; e ceva pervers şi demonic aici: a te menţine lucid, a te înfrâna, a te amâna pe tine, pentru a face să se manifeste plinul (dumnezeiescul) în celălalt”.
26 august ’19