Bucatele ritualice de Paști: o excursie culinară în timp

Importanța ritualurilor culinare în istoria umanității nu mai e de dovedit. Împărțirea în comun a mâncării stă la baza societății, cum o arată și lingvistica. Astfel, în latina târzie companio (franceza veche compaignon, tovarăș, prieten) vine din con + panis, cei care împart aceeași pâine.

Bucatele ritualice de Paști: o excursie culinară în timp

La fel, în spaniolă simplul verb a mânca: comer vine de fapt tot din latină de la „a mânca împreună”, con + edere. Ba chiar, în engleză „Lady” și „Lord” desemnează etimologic pe cea și cel care fac și păstrează pâinea!

Ouă și decorațiuni de Paște - oferta unei florării din Praga, pe timp de pandemie

Și tot așa în greaca veche: ceea ce traducem prin „Banchetul” lui Platon, Symposion, desemna o adunare ritualică și regulată în care prietenii beau împreună: συμπόσιον

Și așa ajungem la băutul ritualic. A făcut senzație acum un deceniu cartea arheologului și chimistului Patrick McGovern, potrivit căruia cultivarea cerealelor în neolitic, și deci agricultura în sine, ar fi avut ca origine dorința de a produce mai multe băuturi fermentate. Altfel zis – alcoolul ar fi venit înaintea pâinii (cf. P.E. McGovern 2009/2010. Uncorking the Past: The Quest for Wine, Beer, and Other Alcoholic Beverages, Berkeley: University of California).

Dintr-o asemenea perspectivă în care “dăm cep”, sau “scoatem dopul trecutului” (Uncorking the Past se numea sugestiv cartea lui McGovern), un episod biblic major cum e Cina cea de Taină capătă o cu totul altă dimensiune. Ca și în cazul originii termenilor din mai multe limbi pentru „a mânca” și „prieten”, e vorba de o comuniune simbolică, dar în același timp percepută (consumată) real: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, este Sângele Meu.»

Nu e de mirare că cele mai elaborate bucate și ritualuri de Paști vin din regiunea mediteraneeană, unde nu doar că tradițiile culinare sunt printre cele mai vechi din lume, dar este și aria culturală care a văzut nașterea creștinismului.

O cofetărie din Praga oferă prăjituri sub formă de ouă, de virus și de vaccin

Sigur, întâlnim multe feluri de mâncare simbolice, generice, mielul sau obiceiul ouălor pictate, dar unele feluri complicate sunt consumate în anumite tradiții doar de Paște. Așa e la români cu drobul și cu căutarea frenetică a prapurilor de miel în ajun de Paști (chiar dacă mai recent drobul s-a răspândit prin restaurante de-a lungul întregului an, însă la fel s-a întâmplat și cu coliva, devenită desert banal); sau la greci cu magiritsa, supa de măruntaie de miel. Mulți greci, spre deosebire de ceilalți balcanici, consideră chiar ciorba de burtă a fi o mâncare specială de Paști.

La fel, polonezii au de Paști o supă specială de secară numită żurek (cu varianta biały barszcz, borș alb); italienii au tot felul de minestre di Pasqua, sau brodetto pasquale; apoi, cam toată lumea în Europa de Est și zona Mediteranei face variațiuni de pască și cozonac.

Și, desigur, ouăle, simbol al reînnoirii naturii sunt atotprezente în dulciurile și deserturile de Paști. Oul care are însă, cum ne-a arătat-o Ion Barbu, în Oul dogmatic, o simbolică ambiguă, căci este: — «Palat de nuntă... și cavou.»

***

La încheierea unui post îndelungat, masa pascală era altădată pe cât de modestă, pe atât de simbolică, de unde şi proverbialul „Crăciunul sătul, Paștele fudul”. Spre deosebire de Crăciun, festinul pascal includea tradițional mai puține feluri de mâncăruri. Carnea de miel, răcitura de pasăre, pasca, cozonacul și ouăle vopsite rămân şi azi comune în mai toate regiunile R. Moldova.

Numai că opulența a înlocuit simplitatea şi farmecul festinului pascal de altădată, observă Elena Mircos, directoarea Muzeului de Istorie și Etnografie din Mingir, raionul Hâncești: „S-au adăugat multe salate, multă maioneză, multe preparate moderne, inclusiv acele semipreparate. Înainte era mult mai simplu şi mai modest. Părinții mei făceau trei feluri de mâncare, simbolul Sfintei Treimi, aşa e creștinește şi e corect. Părinții mei făceau zeamă, friptură şi răcituri. Acum s-a prea îmbogățit masa. Dăunează şi sănătății, între altele, pentru că nu se cade după un post de șapte săptămâni, pentru cel care-l ţine desigur, să faci șase feluri de mâncare.”

Muzeografa Elena Mircos spune că dacă la orașe, pasca şi cozonacul, mai curând se cumpără, la sate, se mai păstrează tradiția de a le coace în cuptor în Joia sau Sâmbătă Mare. Variază în general doar forma şi felul în care sunt decorate:

„Pasca se face din aluat ne dulce şi se pune brânză înăuntru. Se face în formă rotundă şi în mijloc Sfânta Cruce împletită din două vergi. Aşa se face la noi. Cozonacul se face în diferite forme. Mai demult se făcea mai simplu, pentru că oamenii trăiau mai simplu. Se făcea din apă, ulei şi zahăr. Acum lumea îşi permite mai multe şi mai pune unt, diferite mirodenii. Se face şi împletit, dar la noi, la Mingir, tradițional cozonacul e rotundă, fără floricele deasupra, adică simplu.”

Directoarea muzeului „Casa Părintească” din Palanca, raionul Călăraşi, Tatiana Popa, crede că masa pascală şi-a pierdut în mare parte din autenticitate pentru că oamenii pun accent pe dimensiunea comercială a sărbătorilor pascale mai curând, decât pe cea spirituală. Muzeografa spune că festinul pascal trebuie să fie ca o gustare, cu mâncăruri reci, nu calde. Tradiţional nu se gătește, de exemplu, carne de porc şi să nu se fac sarmale. În realitate lucrurile stau altfel:

„Lumea face pârjoale, cighiri, jamboane, sarmale, masă foarte îmbelşugată. Lumea trăiește cu mult, iar aici este legat şi de credință. Credinţa trebuie să fie în capul mesei şi în capul omului permanent. Dacă ea nu este, atunci apare tot ce ne înconjoară, viaţă frumoasă, viaţă îmbelşugată şi atunci de ce să nu fie şi masa îmbelșugată.”

Ajun de Paște în Piața Centrală: „Cam piperate prețuri!”

Interlocutoarele mele constată că obiceiurile şi tradițiile pascale nu se mai păstrează cu strictețe nu doar în segmentul gastronomic. Iar cel mai grăitor exemplu sunt excesele ce însoțesc în ultima vreme tradiția de pomenire a morţilor de Paştele Blajinilor, spune Elena Mircos:

„Pe vremuri, părinţii noştri spuneau că se duceau foarte simplu la cimitir, puneau acolo un colăcel, un şerveţel, uncapăt de ţol. Dădeau de pomană şi veneau acasă. Acum se fac nişte lucruri nu tocmai creștinești. Lumea merge acolo ca la sărbătoare, ca la nuntă. În loc să ne ducem cu multă evlavie la Paşti şi la Cimitir, noi de ducem popoţaţi ca la nuntă”.