Lipsa totală de interes a guvernanților de la București pentru moștenirea culturală a României, începînd cu împiedicarea înscrierii printre siturile UNESCO a exploatării antice de aur de la Roșia Montană (petrecută ieri) și pînă la nepăsarea față de pericolul dărîmării casei în care a locuit George Enescu, parte a Muzeului Național „G. Enescu” de la București (casă astăzi închisă turiștilor), este de notorietate internațională. În cazul compozitorului George Enescu zilele acestea ne-a fost semnalată existența unei colecții excepționale de documente, multe inedite, care, se pare, îi lasă rece pe decidenții culturali de la București.
Your browser doesn’t support HTML5
Cu Jacques Marsick despre colecția de documente a familiei profesoului de vioară al lui George Enescu
Trebuie să mărturisesc că discuția pe care am avut-o cu profesorul de istorie Jacques Marsick, urmașul unor muzicieni de mare notorietate, începînd cu Martin-Pierre Marsick, profesorul de vioară al foarte tînărului George Enescu la Conservatorul din Paris – avea numai 13 ani cînd i-a fost prezentat pedagogului ce avea să rămînă celebru în istoria viorii – mi-a făcut o imensă bucurie. Nu numai fiindcă am cunoscut un remarcabil intelectual ce pune întreaga pasiune în conservarea unei colecții excepționale de documente ale familiei de muzicieni celebri la sfîrșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX, marile stele fiind Martin-Pierre și Armand Marsick, cît și pentru cantitatea de documente inedite enesciene (scrisori, autografe, programe de concert) aflate în posesia sa și din care ne-a pus la dispoziție o mare parte.
Fragment dintr-o scrisoare inedită a lui George Enescu către Martin-Pierre Marsick în 1922 (Col. Jacques Marsick)
Dl. Jacques Marsick mi-a povestit îndelung cum a ajuns în posesia primelor piese de colecție, primite cadou de la mama sa, Andrée Marsick-Protat, în 1992, atunci cînd a împlinit 50 de ani. Era vorba de autografe – scrisori, fotografii și documente diverse, despre care avea să scrie în detaliu și un eseu – toate adresate strămoșilor săi Martin-Pierre, Armand și Paul Louis Marsick, Francesco Sampieri, Fernand Samuel și Edma Breton. Profesorul avea să recupereze ulterior toate documentele familiei, să le inventarieze, transcrie, și, pe baza lor, să publice o carte despre bunicul său Armand Marsick și diverse eseuri. Mai mult, avea să-și pună la dispoziție colecția prețioasă cercetătorilor interesați, din întrega lume. Inclusiv celor din România, poate, singurii care nu au găsit de cuviință nici măcar să-i răspundă la mesaje (cu excepția unei cunoștiințe făcută întîmplător la Timișoara).
Numele Marsick nu este, cum ar părea la prima vedere, belgian sau francez, dar, după toate aparențele unul... ceh. Iată ce îmi spunea prof. Jacques Marsick într-un lung interviu:
Jacques Marsick: „Sîntem o familie complicată, deoarece numele nostru este de origine cehă. În urmă cu șapte ani am descoperit în cimitirul din Visehrad, la Praga, un mormînt – istorie incredibilă – al unui Marsick, care, în fond, poartă același prenume, cu strămoșul nostru îndepărtat care a trăit în aceeași epocă la Liège. În familie, tradiția a fost întotdeauna că sîntem de origine cehă. Atunci cînd mi-am început cercetările genealogice în Arhivele Statului de la Liège, am găsit efectiv strămoșul cel mai îndepărtat, care era Johannes Marschik, pentru a transcrie numele său ceh, iar el se căsătorea în 1707 la Liege – era vorba de un act de căsătorie – cu o anume Aleid Dodémont.”
Istoria continuă evident pînă la celebrul violonist Martin-Pierre Marsick, pedagog la Conservatorul din Paris, căruia Enescu îi era prezentat în 1895 de către colegul său puțin mai vîrstnic, Fernand Halphen. Înscris oficial în clasa lui Marsick la 7 noiembrie 1895, Enescu avea să studieze cu el pînă în 1899, profesorul avînd despre el numai aprecieri superlative: „eleve excepțional”, „unul din cei mai strălucitori” etc. Enescu îi dedica în 1896 un Cvintet pentru coarde cu pian, cîntat în concert în anul următor, dar în amintirile sale Marsick nu apare drept unul din pedagogii lui preferați, din cei ce l-au marcat pe viață.
Scrisoare a lui George Enescu către Armand Marsick, 1910, Dorohoi (Col. Jacques Marsick)
Este cu atît mai interesant de studiat scrisorile inedite păstrate în colecția profesorului Jacques Marsick, care îl arată ani mai tîrziu bun prieten cu nepotul profesorului său, Armand Marsick, așa cum o atestă de exemplu o scrisoare trimisă de Enescu din Dorohoi, în octombrie 1910. Enescu i se adresează cu „Dragul meu Marsick” și îl anunță că Dinicu este gata să facă un gest „pentru unul din prietenii mei și bun coleg” și să-l invite să cînte în România.
George Enescu tlui Martin-Pierre Marsick, 1922
Într-o altă scrisoare inedită, din 1922, Enescu, scriindu-i de data asta profesorului său Martin-Pierre, i se adresează cu „Dragul meu Maestru” și îl anunță că-i trimite un bilet de concert, semnînd cu „bătrînul Dvoastră elev și admirator”. După concert, compozitorul îi mulțumea „bunului meu maestru” pentru ceea ce îi scria „atît de formidabil de elogios”.
În colecția Jacques Marsick se păstrează, de asemenea, fotografii, programul și dedicații de la un eveniment cunoscut, din 1933, o manifestare în memoria profesorului lor, la Jupille, în Belgia, la care și-au dat concursul marii săi elevi Jacques Tibaud, George Enescu și Carl Flesch.
Evenimentul de la Jupille într-o recenzie de epocă cu fotografia celor trei mari violoniști
Toate documente ce ar merita reunite și studiate împreună cu acelea care, probabil, se păstrează în colecția Muzeului Național „George Enescu”.
[Audio: Jacques Thibaud cîntă Marsick, Scherzando, înregistrare 78 turații, 1933].