Născută la 19 ianuarie 1994, în Drochia. Studii superioare, Facultatea de Drept. Este juristă în Primăria orașului Drochia. La moment, în concediu de îngrijire a copilului.
Luni
De când sunt în concediul de îngrijire a copilului nu prea mă iau fiorii când aud ca e luni (așa cum e lunea de la locul de muncă după un weekend relaxant). Fiecare zi este o sărbătoare pentru mine stând acasă alături de Maria-Magdalena. În clipele mele de fericire din acest concediu îmi dau seama cum mamele, mamele mamelor noastre, precum și celelalte predecesoare nu au avut norocul meu - să savureze din creșterea și îngrijirea unui bebeluș. Să se joace cu odrasla lor o oră întreagă, să se plimbe în parc cu căruciorul și să savureze o înghețată lângă un havuz...Mamele noastre, bunicile, străbunicele, stră-străbunicele au fost mereu ocupate. Lăsau copilul pe pătură la umbra unui copac și mergeau să dea cu sapa, sau să mulgă vaca, să spele rufele cu mâna și un săpun „hozeaistvenîi".
Ziua de azi o dedic mamelor noastre, dar femeilor timpului trecut deja. Mereu mă mir cum reușeau ele să depășească greutățile - știm prea bine că femeile au lucrat în rând cu bărbații la noi, doar ca pe lângă asta mai creșteau și copiii.
Noi, tinerele, citim și cunoaștem despre anxietate, depresie, demoralizare...și ne mai întrebam cum ne simțim. Pe atunci nici nu se gândea la starea emoțională a oamenilor, dar mai ales a unei femei care dăduse viață unui prunc.
Poate unele vârstnice critică ca fiind prea sensibile tinerele mame de azi. Însă eu cred și știu ca de fapt ele le reproșează doar din cauza frustrărilor, că nu au avut ceea ce avem noi astăzi ca posibilități în creșterea și educarea unui pui de om. Eu nu mă supăr, eu doar le compătimesc, căci știu ca o mentalitatea sovietică formată și îmbibată cu sloganuri și valori de a munci până cazi pe brânci, cu copilul în spate, nu se mai schimbă.
Ambele mele bunici au crescut câte 3-4 copiii, au ținut animale, au avut pământ în grija lor - și le reușeau pe toate. Nu reușeau doar una - să trăiască clipa adevărată a creșterii copiilor săi. Ele acum nu mai sunt în viață (Dumnezeu să le odihnească pe babusea Zina și mamunea Sașa), dar eu am imaginea formată rudele mele, care s-au crescut unii pe alții când erau mai măricei, s-au jucat împreună, au mers la păscut vaci împreună, etc. Însă, nimic din ce am prins eu din relatările lor nu era de genul "m-am jucat cu mama (adică bunică mea) cu păpușă sub zarzărul de la poartă". Nimic. Ele, mamele mamelor mereu erau ocupate cu ceva lucru fizic.
Mamele noastre la fel, doar că deja nu mai era intensitatea muncii ca la bunicele sau străbunicele noastre. De la declararea independenței R Moldova încoace mamele noastre nu mai trebuie să slugărească la colhoz, mai mult stau pe acasă cu copiii. Un plus pentru ele a fost plecarea taților peste hotare unde se strângea un leu mai ușor și mai mult, în așa mod noi, copiii avem amintiri cu timpul petrecut împreună cu mamele.
Oricum, ceea ce am eu (tinerele zilei de azi) consider o comoară: stătutul acasă exclusiv pentru a creste copilul. Îl vezi cum se trezește din somn (noi ne trezeam singuri, mamele deja lucrau în gradina), te joci cu el (noi ne jucam singuri, sau cu cățelul familiei sau pisica vecinului care venise în vizita), baia copilului e o distracție pentru ambii (mama-copil), atunci era doar rutină, lista poate continua.
În acest context vreau sa mulțumesc mamelor noastre, bunicilor, străbunicelor, stră-străbunicelor pentru truda oaselor pe care au suportat-o doar din cauza ca s-au născut în vremea și țara nepotrivite.
Dacă citim cărțile despre trecutul altor state, acolo era o altă imagine a unei mame: acolo mămici aveau bone și multe alte chestii care nu le-au avut vreodată bunicile sau mamele noastre. Si Slavă Domnului că eu m-am născut în perioada în care pot sa admir cum îmi creste copilul, fiindu-i alături mereu, dar nu la înșirat tutun.
Marți
Soarele ne arde pământul. Chiar ieri fusesem în sat la casa buneilor care ne-a rămas drept moștenire și am văzut că se usucă deja iarba. Azi însă un vânt răcoros încearcă să ne convingă că vine ploaia, deși e amăgitor. Cu câteva zile în urma știu ca a plouat în raioanele din împrejurime, iar la Drochia am avut parte doar de câteva picături care nici măcar colbul nu l-a potolit. Astăzi e și ultima zi când trebuie să îmi duc copilul de 8 luni la kinetoterapie care e contra cost și nu la policlinică. Toate cele 10 zile în care am mers să i se facă masaj copilului și trebuia să achit bani îmi aminteam de polița de asigurare obligatorie, din care mi se reține lunar o sumă frumușică...Polița care nu prea mi-a fost de folos mie, dar care nu este de folos nici măcar copilului despre care se spune că e viitorul țării. De ani de zile salariatul este obligat să achite polița care nu îi acoperă nici "cât negru sub unghie" necesitățile legate de domeniul sănătății. Așadar, îmi pun întrebarea ce se întâmplă cu banii mei care pleacă la asigurare medicală?
Până la sarcina nu am avut nevoie de vreo îngrijire medicală - banii evident au fost reținuți lunar. În timpul sarcinii care a fost mai problematică, unde aveam nevoie de anticoagulante (atât sub formă de pastile cât și soluții injectabile) dar și multe alte vitamine nici măcar o posibilitate nu am avut de a-mi acoperi cheltuielile măcar parțial pe baza poliței (mai ales știind că în România, vecinii noștri au parte de compensații, ca să fie clar că nu sunt eu cu un organism de raritate/excepție- este o problemă pe care mulți o au, dar despre care nu se prea cunoaște/vorbește în Republica Moldova).
Mă întreb, de ce nu exista în policlinici kinetoterapeuți anume pentru bebeluși, care adesea au nevoie de un masaj? De ce statul, la nivel central, ani de zile ignoră necesitățile noastre reale. Da, am citit știrea pe când eram însărcinată că în lista medicamentelor compensate se vor adăuga multe medicamente, dar iarăși, nimic pentru persoanele cu coagularea sângelui. (Cred ca deja fiecare om cunoaște ce înseamnă asta, luând în considerație ca am trecut printr-o pandemie mare unde în circa doi ani cu greu găseai anticoagulante injectabile pentru cei bolnavi de Covid-19.)
Pe când se anunțase de extinderea listei de medicamente compensate de un deputat pe Facebook, chiar am intervenit cu un comentariu la postare, dar nu a reacționat la propunerea mea. Știu că România are alta capacitate financiara, plus e membru UE, dar totuși, dacă vrea statul nostru să întinerească populația, este nevoie de mai multă grijă. S-au schimbat zeci de guverne dar în aceasta direcție nu s-au grăbit să efectueze un studiu și apoi o reformă.
Nu știu încă ce planifică actuala guvernare la acest capitol. Așa cum abia au un an de la alegeri nu mă grăbesc să îi critic. Dar, sper mult că au specialiștii pentru a ne scuti pe noi tinerii părinți de cheltuieli nejustificate. Or, pentru reținerile asigurării medicale nu suntem întrebați dacă ne dorim sau nu (eu aș fi renunțat la ele, sincer, căci kinetoterapia bebelușului meu de 10 zile o acopereau cu 1-2 luni din impozitul pe care îl direcționez pentru poliță).
Sper mult să fim auziți de actuala guvernare pro-europeană, căci puține familii tinere am rămas în țară. Iar dacă nu vom fi auziți vom taxa guvernarea la următoarele alegeri.
După cum spuneam, ieri am fost la țară. Privesc fotografiile pe care le-am făcut în Casa Mare din casa buneilor și am o stare emoțională dublă.
Prima e de fascinație: Casa Mare este pictată manual pe toți patru pereți dar și pe pod. Peste tot e imitație de covoare moldovenești: flori, ulcior, frunze, mai nou - stele (pe pod). Cea de-a doua este de o cumplită tristețe: casa se risipește, e o casă mare construită pe o pantă. Dar, noi, familie de bugetari nu ne putem permite să investim în conservarea și întărirea unei case atât de mari. Iar, banii...mereu nu ajung pentru frumos, pentru cultură... e tare trist.
Miercuri
Ziua începe ca de obicei sub trilul păsărilor de după geam, dar și sub gângureala fericită de "bună dimineața" a bebelușului. După rutina de câteva ore ale dimineții accesez internetul. Astăzi se comemorează marele poet român Mihai Eminescu, și nu înțeleg unde a zburat timpul...parcă nu demult era ianuarie ziua lui de naștere. Asta e, se scurge timpul ca nisipul printre degete!.
Cum am văzut notița de comemorare (a primăriei orașului Drochia, așa cum sunt abonată la pagină) încep fără să vreau în gând să recitesc câteva rânduri din „Glossă". Deschid Google pentru a citi poezia în întregime. Esența poeziei îmi dă o stare de tristețe, pentru că mai rămâne actuală și în 2022.
Nu uit nici de poezia „Codrule" pe care o recit cu intonație fiicei de 8 luni și care mă ascultă cu atenție. Sper mult să iubească și ea frumosul, să iubească să citească, sa recite, să scrie așa cum îmi place și mie. Cât de importanta este lectura astăzi, dar cât de mult este ignorata, mai ales în vremurile gadget-urilor. Dar cu cât mai multe cărți vor fi citite, cu atât mai mult realizezi ca exista N variante posibile de a vedea un lucru din care poți alege ceea ce crezi tu că ar fi mai de folos. Asta înseamnă a avea o părere personala, a fi liber.
Mai putina lectură duce la o dependenta mai mare de părerile altora. Noi avem o societate care citește puțin, astfel oamenii sunt foarte ușor de manipulat astăzi. Iar politicienii profita de acest lucru. Pentru o societate conștientă avem nevoie de investiții mari în cultura și educație.
Trebuie sa las din păcate jurnalul pe azi. Merg să pregătesc pentru iarna căpșunile culese din grădina mamei. Nu de alta, dar cu acest război ruso-ucrainean, nu știi la ce te poți aștepta. Prețurile sunt în creștere, așa că trebuie să fim mai responsabili în acest sezon și sa conservăm tot ce avem in gradină. Eu nu mă pot baza pe market-uri, deoarece nu mai este importul și exportul de până la război.
Joi
De dimineață, tristețe. Poate de vină e meteo - se chinuie să plouă de zile bune și fără rezultat. Dar, e mai înnourat azi și ceva mai răcoare. Se pare că noi drochienii am păcătuit mai grav decât vecinii noștri (din Glodeni, Soroca...) - căci la ei a plouat cu găleata, iar la noi doar câteva picături, cât un suspin ascuns de Sfinții Cerului pentru păcatele noastre...Să dea Domnul ploaie (curată!!!). De asta ne rugăm acum la Drochia. Pe lângă asta, sufletul meu îmi e acoperit de tristețe amară și din alt motiv: de Războiul de pe Nistru din '92. De mult timp am așteptat să citesc cartea "Râul de sânge" de Valentina Ursu ( cu interviuri de pe front și cugetările lui Andrei Vartic spre sfârșit de carte).
De mult timp asta de când a început Războiul ruso-ucrainean, din 24 februarie. Asta pentru că anume atunci am început sa aud/citesc idei precum că în Ucraina se petrece ceea ce a fost la noi în '92, doar că la noi s-a decis un fel de "pace" (asta după ce au murit sute de moldoveni neînarmati sau prost înarmați și neînfricați), iar Ucraina nu cedează deloc nici până în prezent. Luptă cu ardoare, ceea ce cred că deloc nu le convine guvernului rus (se știe deja că ei planificau "să ia Kiev-ul în 3 zile" și soldații aveau la ei și uniformele și medaliile pregătite pentru parada "de biruință").
„Râul de sânge" e o carte micuță pe care credeam că o să o citesc în o zi-două. Dar nu...a fost atât de greu psihologic și emoțional să o citesc. În această carte sunt trăirile, durerea moldovenilor din timpul evenimentelor sângeroase de pe Nistru. Mă durea să citesc cum luptau polițiștii (apoi și voluntarii) cu o arma la trei persoane, mă durea sa citesc că nu aveau susținere de la Ministerul Apărării și care cică mai târziu a trimis câteva detașamente de tineri de 18 ani neînarmați și care imediat au murit striviți de separatiști( cazaci trimiși pe bani grei, mâncare scumpă și mult armament, evident, din Rusia). Mă durea să citesc cum se cerea ajutor de la conducerea de la Chișinău și luptătorii, sărmanii, rămâneau fără vreun răspuns sau sprijin...
Îmi dau seama cât de importanta era atunci această luptă, și unde polițiștii noștri au înaintat cu curaj și credeau (și simțeau) că ei o să recâștige pământul (căci gardiștii erau fricoși după spusele lor, știm cu toții ca dacă lupți pentru o idee în care crezi ai mai mult curaj și râvnă la lupta, decât când lupți pentru bunuri materiale).
Ceea însă ce m-a luminat și totodată și frapat este analiza D-lui Andrei Vartic, care ne aduce la cunoștință în ordine cronologică titlurile ziarelor din acea vreme, precum și declarațiile demnitarilor moldoveni, români, ruși, ucraineni...Am realizat faptul că, politica în sine e doar „un interes" care se transpune foarte ușor în bani, pământ, armament, lux, etc.
Astfel, m-am convins încă o dată că, moldovenii de atunci, dar și moldovenii de acum - suntem doar carne de tun...
Poporul merge pe câmpul de luptă, suferă foamete (așa cum și polițiștii de atunci au mâncat doar ce le-au adus localnicii care așteptau să fie salvați de invadatori, dar nu erau asigurați de statul care i-a trimis pe câmpul de lupta), mor străpunși de gloanțe fără să reușească să realizeze că mor în acea clipă. Iar ei, cică duc tratative. Tratative în birouri, cu apă minerală pe masă, în costume la patru ace. Absolut totul ce am cunoscut eu din interviurile realizate de d-na Valentina Ursu atunci, se repetă în Ucraina acum. Și da, cu părere de rău, pe atunci, conducerea Ucrainei era de partea agresorului, nu de partea R Moldova (deși am conștientizat ca nici conducerea României de atunci nu ne era prea mare prieten - deși multă lumea cerea „Unire").
Acum, eu mă bucur enorm că noi - atât conducerea statului, cât și poporul moldovenesc nu am procedat cu Ucraina, ca liderii lor de atunci, din 1992 cu noi. Noi demonstrăm generozitate, compasiune, corectitudine, umanitate, dar și că suntem adevărați creștini (prin fapte și nu prin vorbe).
Vineri
Rutina de dimineață e inevitabilă când ai un bebeluș. După, mă apuc imediat de conservat, de data asta vișine (compotul și în sucul lor). Chiar dacă mi-a mai rămas de anul trecut în beci borcane cu vișine, nu putem fi siguri de ziua de mâine, e războiul în tara vecină care ne tot paște ca un lup pe noi. Azi lupul se întruchipează în Lavrov pentru mine. Cum credeți, de ce? El amenință un flanc nou din Transnistria...nu contează unde o să îndrepte puștile, e rău și pentru noi și pentru ucrainenii de lângă separatiștii din regiunea transnistreană.
Intru pe Facebook . Aflu că Comisia Europeană recomandă acordarea statutului de candidat în vederea aderării la UE pentru Republica Moldova, Ucraina. Încă nimic despre Georgia. Acum îmi este clar de ce „s-a răstit" Lavrov la moldoveni. Oare să ne așteptăm acum iar la o creștere exorbitantă a costului gazului din cauza acestei decizii? Vreau să greșesc, dar cel mai probabil așa va fi...Nici faptul că președinta noastră - Maia Sandu - declară, de fiecare dată când e posibil, că ne păstrăm neutralitatea prevăzută de constituție, nu aderăm la sancțiunile impuse de multe state de pe glob contra Rusiei nu îi potolește pe mai marii de la Kremlin. Tot aruncă replici acide, și prețuri la gaze și mai mari.
Constat că moldovenii, dacă aveau o frică destul de mare pe care o exteriorizau direct (prin vorbe, postări pe Facebook sau comentarii la știri) sau indirect (prin creșterea numărului de cereri depuse la ASP pentru obținerea pașapoartelor, cumpărăturile exagerate de crupe, alimente care nu sunt ușor alterabile); acum, moldovenii parcă s-au deprins cu acest cuțit rus „pus la gât" și încearcă să își trăiască viață mai departe în ritmul ei pe cât e posibil de obișnuit: muncă, activități de familie, odihna ( e sezonul estival), nunți, etc. E greu sa trăiești mereu cu frica că te invadează rusul si te poate împușcă, așa cum e și în Ucraina la moment. De asta, cred eu, problema care ii doare mai tare pe moldoveni la moment ar fi lipsa ploii. Și eu cred că azi asta e o mai mare problemă.
Ce intenție au rușii doar Dumnezeu știe, dar noi știm că nu va fi ploaie azi, iar asta e grav pentru noi, când în timpul apropiat trebuie să ne bazăm pe produsele alimentare crescute pe pământul nostru. Oare pentru care păcat anume acum nu avem ploaie?
Ieri m-am bucurat să aflu că prietenii noștri de familie au revenit în țară. Sunt acasă la ei, plini în treburi pe lângă casă, copiii zburdă că iezii toată ziua pe afară fericiți. Ei zic că au revenit de peste hotare cel mai probabil doar în vacanță. Sper să își schimbe părerea și să rămână ACASĂ, „pe-un picior de plai/pe-o gură de rai". Asta dă mult de gândit....multe familii tinere au emigrat și încă urmează să plece după un ban mai ușor de făcut. Sper mult și mă rog Domnului noi să nu facem parte din aceasta categorie de familii.
Să dea Domnul pace, sănătate și ploaie curată!