Modernitatea începe să își nege numele la oraș. De la New York la Cluj, București și mai departe, marile orașe încep să semene cu cetățile medievale. Adică, resping populația fără venituri mari. E greu să mai găsești casă și, prin urmare, lumea pleacă sau nu mai intră.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Traian Ungureanu (Londra)
Înăuntru, trăiește, peste zi, o populație care muncește și pleacă seara, în afară. Stă pe loc doar populația de întreținere: cei care cresc copii, îngrijesc grădini sau repară ceva.
Spațiile locuibile se restrîng și sînt ocupate de birouri, așa cum odinioară clădirile din centru erau ale stăpînirii aristo-bisricești.
Lumea bună locuiește în cartiere separate și aproape fortificate. La margine, se dezvoltă mahalale nedeclarate, scumpe dar ceva mai abordabile.
În fine, o poulație luată în chirie de stat are loc în oraș, după modelul confreriilor religioase. De regulă e vorba de migranți și de pătura zis marginalizată sau defavorizată. Între timp metrul pătrat locuibil urcă la preț, pînă la un salariu sau două sau zece. Orașul devine altceva și nimeni știe prea bine ce.