Dintre toate mișcările de eliberare care își fixaseră cartierul general la Londra în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, cea cehoslovacă a pornit în cele mai defavorabile circumstanțe. Cehoslovacia dispăruse înaintea începerii războiului, iar restabilirea ei nu era o concluzie inevitabilă nici măcar în ochii celor mai aprigi adversari ai lui Hitler. De aceea, renașterea Cehoslovaciei în 1945 se poate califica drept o măreață realizare a guvernului său din exil.
Însă transformarea ulterioară a națiunii într-o „colonie” sovietică, după ce liderii ei din timpul războiului fuseseră zdrobiți politic și mulți din ei forțați să ia din nou calea exilului, naște anumite dubii cu privire la futilitatea acelei reîntrupări statale.
De principiu, orice evaluare a politicilor guvernului cehoslovac aflat în exil devine automat o evaluare a figurii sale centrale, Edvard Beneš (n. 28 mai 1884–d. 3 septembrie 1948), unul din cei mai controversați oameni de stat est-europeni, care l-a și organizat și condus cu mână forte, aproape ca pe o afacere personală. Arhitectul politicii externe cehoslovace între cele două războaie mondiale, Beneš i-a depășit de departe pe alți politicieni cehoslovaci prin excelenta sa cunoaștere—la prima mână, cum se spune—a peisajului internațional, a experienței diplomatice, prin capacitatea de muncă și abilitățile tactice.
Deși larg respectat, Edvard Beneš n-a fost însă și foarte plăcut. Spre deosebire de Tomáš Masaryk (1850–1937), pe care îl succedase ca președinte, el n-a fost un lider național care să inspire. Beneš a fost un om cu preferințe și antipatii intense, calat mai degrabă pe acțiune decât pe idei, iar judecata lui adesea idiosincratică a trădat o lipsă de răbdare și de nuanțe. Un război în care ideologiile au jucat un rol covârșitor era complet străin de mentalitatea sa. Acest război a fost însă și cel care i-a testat lui Beneš abilitățile de lider.
Fără a ține seamă de calitățile personale ale lui Edvard Beneš, el a fost și produsul unei anumite culturi politice care se formase pe ruinele defunctelor imperii, în 1918, când Cehoslovacia nu era decât o creație precară. A fost un stat minoritar prin excelență, împovărat cu cel mai mare procent de cetățeni care se priveau pe ei înșiși ca fiind de „mâna a doua”, în special sudeții germani. Cehoslovacia interbelică fusese un stat în care identitatea națională constituia încă o problemă ce trebuie discutată și nicidecum o certitudine.
Tradiția politică cehă, cea care a dat tonul politicii naționale între cele două războaie, fusese una a politicii provinciale a câștigurilor mărunte, purtată de obicei prin manevre și compromis, și nu prin confruntare directă și luptă. Câștigându-și independența, în mare parte, datorită unei diplomații tăcute și persistente, cehii au ales să-și asigure prezervarea alături de mai puternicii aliați străini, în special Franța. În acest sens, ei au fost cumplit de dezamăgiți atunci când Franța, împreună cu Marea Britanie, i-a abandonat la Munchen—o experiență care le-a reaprins dubiile cu privire la viabilitatea statalității independente.
Nimic din toate acestea nu le-a diminuat însă nostalgia după „Prima lor Republică”, una care, ignorându-i toate metehnele, a fost printre puținele locuri est-europene decente în perioada interbelică. Din acest melanj complex de achiziții și vulnerabilități s-a născut și Comitetul Cehoslovac de Eliberare Națională. Pentru Beneš și compatrioții săi, Munchen a rămas marele moment al adevărului.
În cele din urmă, decizia de a lupta sau nu împotriva iminentei invazii germane a fost lăsată în mâinile unui singur om: Președintele. El și-a asumat singura responsabilitate, dar apoi s-a dezis de ea într-o manieră deschisă criticilor. Meritele și nemeritele cedării de la Munchen au fost de atunci încolo intens dezbătute în Cehoslovacia. Curând după Munchen, Edvard Beneš a demisionat din funcția de președinte și, într-un gest care sublinia fermitatea deciziei, i-a trimis un mesaj de felicitare succesorului său, Emil Hácha...