Cândva, poeta austro-ungară Rosa Auslander, una din clasicii poeziei austro-germane a secolului XX, a comparat Cernăuțiul cu „un crap de cristal într-o piftie pipărată, care tace în cinci limbi”. Despre aceste cinci limbi colegul nostru de la Radio Svoboda, Igor Pomeranțev, a discutat cu scriitorul Anatoli Vișevski, profesor la universitatea din Greene din statului Iowa, originar din Cernăuți.
Radio Svoboda: Cum era perceput de Dvs. în copilărie acest „zgomot multilingv” care era în jurul Dvs.? Ce amintiri aveți în acest sens?
Anatoli Vișevski
Anatoli Vișevski: „Acest „zgomot” era firesc pentru mine, încă de la naștere. Acasă la noi se vorbea limba rusă – era limba maternă. Bunica și bunelul s-au născut în Basarabia, dar înainte de revoluție, pe atunci când acolo era încă Imperiul Rus. Mama s-a născut în România, dar a plecat de acolo când avea 7 ani.
Dar, în același timp, având în vedere că bunica și bunicul au locuit destul de mult timp în România - din 1918 până în 1941- ei vorbeau destul de bine limba română, fluent, la fel și mama mea. Româna exista în casa noastră, dar doar atunci când buneii mei vroiau să discute ceva fără ca eu să-i înțeleg. La început, foloseau limba idiș atunci când vroiau să nu-i înțeleg, însă după vreo doi-trei ani, adică când ajunsesem la vreo 5-6 ani, am început să-i înțeleg și atunci ei au trecut la română. Iar româna deja nu am mai reușit să o învăț.”
Radio Svoboda: În ce limbă vorbea strada pe care locuiați, curtea? Ați copilărit în perioada anilor '60 – pe atunci era puternică această cultură a străzii, a curții.
Anatoli Vișevski: „Da, cultura străzii era foarte puternică. La noi nici asfalt nu era, alergam și jucam fotbal chiar în stradă, încă mai țin minte căruțele – mașini erau foarte puține, erau mai multe căruțe. Toți băieții vorbeau rusa. Idiș nu vorbea nimeni, iar româna eu, în general, nu o știam ca limbă a orașului, o știam ca limbă a satului.
La noi venea o lăptăreasă care ne aducea o dată pe săptămână cașcaval, brânză și lapte. Împreună cu bunica se așezau și vreo două ore discutau despre viață. Aceasta era pentru mine limba română.
Nici ucraineana nu am prea auzit-o în stradă, chiar dacă în limba rusă vorbită apăreau și cuvinte din ucraineană sau din română.”
Radio Svoboda: Anatoli, limbile care erau vorbite în Cernăuți aveau coloratura lor socială?
Anatoli Vișevski: „Bineînțeles. Limba puterii era evident limba rusă. Și cei care vroiau să-și obțină un anumit statut social vorbeau rusa. Limba ucraineană era pe locul doi - și aceasta era destul de puternică și era vorbită de oamenii care aveau tangență cu puterea, dar totuși era în mod evident și accentuat pe locul doi.
Limba română, în virtutea unor circumstanțe istorice, era limba satului, pentru că după război practic toți românii au plecat din Cernăuți – rămăsese un oraș aproape pustiu. Iată de ce limba română nu se auzea aproape deloc, poate doar în piață.
Și idiș, bineînțeles – o limbă care era considerată a evreilor locali, din Cernăuți, dar și altor trei categorii de evrei - a evreilor „sovietici”, a celor care au venit după război din zone care încă din 1917 au fost în cadrul URSS; a evreilor basarabeni – cei care au locuit pe teritoriul Rusiei, care a devenit apoi teritoriu al României, apoi a fost ocupat de trupele ruse înainte de război, iar în timpul războiului acești evrei au fost deportați, iar apoi au revenit în Cernăuți. Erau deci trei categorii, și fiecare avea o limbă idiș care se deosebea de a celorlalți.”
Radio Svoboda: Ați mai fost probabil pe vremuri și în alte orașe sovietice. Ce deosebea Cernăuțiul de alte orașe sovietice?
Anatoli Vișevski: „La Cernăuți s-au întâlnit împreună oameni din straturi sociale și istorice care erau total diferite.”
Radio Svoboda: Ucraineana, rusa, româna, idiș - aveau aceste limbi măcar unele puncte de tangență din perspectivă lingvistică, poate și socială?
Anatoli Vișevski: „Din punct de vedere social am povestit deja momentele în care venea lăptăreasa la bunica și ele stăteau și povesteau. Și situații din acestea erau multe. Fiecare familie de evrei, mai ales cei veniți din Basarabia, care vorbeau româna, aveau oameni de la țară pe care i-au cunoscut la piață sau în alte circumstanțe și care le aduceau tot felul de produse acasă. Acest lucru devenise o tradiție.”
Radio Svoboda: Ce limbă era dominantă la universitatea din Cernăuți?
Anatoli Vișevski: „La universitate domina limba rusă, dar ucraineana era totuși, chiar dacă pe locul doi, dar într-o poziție puternică. În sensul că profesorii noștri, nu toți, dar unii, își țineau prelegerile în limba ucraineană.”
Radio Svoboda: Era alegerea profesorului sau a studenților?
Anatoli Vișevski: „Conducerea universității nu avea nimic împotrivă ca orele să aibă loc în limba ucraineană, dar în mod evident nu încuraja vizibil acest lucru. Era în mod clar alegerea profesorului.”
Radio Svoboda: Mergeți des acum în Cernăuți. Ați făcut și o antologie a prozei din Cernăuți. Dar mai mergeți și în Austria, și la București. În afară de Cernăuți, unde vă simțiți mai confortabil – în Austria sau în România?
Anatoli Vișevski: „La Praga. Să vă explic de ce. Praga a fost primul oraș în care m-am simțit acasă după Cernăuți. Era prin anul 2000, primul meu concediu academic, și am mers la Praga pentru un an. Și atunci când am început să mă plimb prin acest oraș, când am început să-l simt, am înțeles că e un fel de Cernăuți într-o variantă îmbunătățită.
Am fost și la Viena – acesta este un oraș ceva mai rece, mai pompos. Și Praga este, evident, mult mai mare decât Cernăuți, dar totuși Praga păstrează un pic de spirit poate ceva mai provincial.
Iar Bucureștiul poate că ar fi putut fi la fel ca Praga, dar este un oraș care a avut foarte mult de suferit - și în urma cutremurului, și în urma socialismului. Nu mai este ceea ce a fost înainte de război, când era numit micul Paris al Estului.”
[Traducere și adaptare: Lina Grâu]