„Artiștii și, mai presus de oricine, arhitecții, sunt în căutarea permanenței,” îi plăcea să spună lui Christo (13 iunie 1935-31 mai 2020). „Mie, dimpotrivă, îmi place să nu mai rămână nimic după. Asta cere curaj.”
În fața monumentalei sale instalații „Mastaba" la Fundația Maeght, în ziua de deschidere a expoziției din Saint-Paul-de-Vence, 4 iunie 2019
Christo și Jeanne-Claude discută planul ultimei lor lucrăări în curs „Peste râu; proiect pentru râul Arkansas , Colorado", 29 ianuarie 2002 la National Gallery din Washington, DC, în timpul unei previzualizări de presă
Christo Yavacev s-a născut în 1935, a studiat la Sofia unde a și debutat, în 1953, în cadrul unei expoziții realist-socialiste. Avea însă o viziune diferită de religia de partid și de stat, iar realismul-socialist era pentru el doar o provocare la parodie și sarcasm. A renunțat la viitorul luminos comunist, fugind în 1956 cu un tren de noapte către lumea capitalistă. A ajuns în Viena de unde, doi ani mai târziu, va pleca la Paris. Acolo are un moment astral, atunci când o întâlnește pe cea care-i va fi tovarășă de viață la bine și mai ales la rău, Jeanne Claude, fiica generalului Jacques de Guillebon, căruia-i făcea portretul.
Christo alături de muza și colaboratoarea lui de-o viață Jeanne-Claude, în fața unei imagini a viitorului proiect intitulat Mastaba din Abu Dhabi, 20 iulie 2007
Numele și viețile celor doi au fuzionat, ajungând să fie folosite ca marcă a insolitului estetic, vremelniciei, stranietății. Și asta încă din primii ani de activitate, când au îmbrăcat cu pânză butoaiele din portul Köln. Butoaiele l-au obsedat, poate și pentru că reprezentau un fel de module din care putea construi siluete fantasmatice care parodiau brutalismul de tip sovietic. În 1962, la un an după împachetarea butoaielor din Köln, cei doi au blocat o stradă din Paris cu butoaie de petrol îmbrăcate cu pânză. A numit acea instalație: Cortina de fier. Butoaiele lor erau la fel de renumite, într-o epocă dominată de criza rachetelor cubaneze și de tensiunile politică împinsă la paroxism, ca pisoarul („fântâna”) lui Duchamp și au ajuns în Galeria Castelli din New York.
Nu voia bani. Nu vindea nimic. Totul se recicla pe principiul florilor de cireș care, după eflorescența maximă, nu se știe unde dispar. Avea unele cartoane pe care își schița viziunea. Acestea vor fi licitate și vor ajunge în colecții particulare. Însă operele lui, imensele pachete, dispăreau imediat după expunere, sfâșiate cu foarfeca și reciclate. Nu mai rămâneau decât fotografiile. Și, firește, clădirile despachetate. Erau ofrandele lui Christo care le învelea într-o crisalidă parcă pentru a le exorciza după aceea, prin dezvelire. Un fel de tsutsumi, arta japoneză a împachetatului, la scară gigantică, cel care-l făcea pe Roland Barthes să vorbească despre cultura centre vide, în jurul căruia se dezvoltă infinit în imaginație, arta (l’imaginaire se déploie circulairement, par détours et retours le long d’un sujet vide , spune Barthes în L'Empire des signes ). Împachetările lui, între happening, artă și improvizație, au recreat ceea ce se numește Land Art, remodelarea și redefinirea cromatică a geografiei, cum a făcut în Hyde Park, sau atunci când a lansat pontoane portocalii (din butoaie, firește) pe Lago Isea sau a îmbrăcat în cenușiu coastele de la Little Bay, Sidney, cea mai mare instalație de artă din istorie.
Cheiuri plutitoare, Lago Isea, Italia
Opera de artă ambientală intitulată „Insule înconjurate” în proces de instalare la Miami, Florida, mai 1983
A împachetat și Pont Neuf...
Fotografie din 18 septembrie 1985. Ministrul francez al Culturii Jack Lang (stânga), discută cu artistul bulgaro-american Christo în timpul ce acesta împacheta Pont Neuf.
Pont Neuf împachetat de Christo, 21 septembrie 1985
...dar și Reichstagul (1995), operațiune care a fost, în sine, o operă de artă: nu s-au folosit instalații de construcții, macarale sau nacele industriale, ci doar alpiniști care, suspendați, au îmbrăcat metru cu metru, de sus până jos, clădirea, într-un balet aerian, un Cirque du Soleil avant la lettre.
Soarele crepuscular luminează Reichstag-ul acoperit cu polipropilenă argintie (iunie 1995)
Un bărbat contemplă de pe rămășițele Zidului Berlinului Reichstag-ul împachetat
A împachetat și culturile de orez din Jimba cu umbrele uriașe, și copacii din Riehen, în Elveția.
Vizitatorii se plimbă pe sub pomii împachetați în Riehen, Elveția, 13 decembrie 1998
Unii ar putea crede că tot acest efort al împachetărilor este un reflex de a acoperi o lume în extincție sau dezagregare. Polemica politică era clară, cel puțin în primii ani de exil. Sau poate că e vorba despre o altă formă de parodiere a realismului-socialist (alta decât practica la Sofia când picta țărani odihnindu-se deși ei ar fi trebuit să facă planul la hectar) și despre un alt registru emoțional: o ironie supremă la adresa unei lumi care pierde din energie, care trebuie ascunsă, pusă la păstrare, acoperită. Care să eclozeze după două săptămâni ca nouă, din faldurile polipropilenei în care o învelea Christo. Dar, deopotrivă, ar fi putut fi și o acțiune demiurgică, de reconstrucție/reformare/realcătuire a lumii. Christo a rescris astfel construcții sau peisaje, a refăcut sau reparat fracturi geologice sau a creat noi forme de relief, a îmbrăcat și dezbrăcat vremelnic realitatea, ca un anotimp care acoperă cu culorile lui contururile unei lumi altminteri anoste.
S-a stins din viață, însă unul dintre proiectele sale programate pentru anul viitor îi supraviețuiește: a lăsat în urmă desene și planuri pentru împachetarea Arcului de Triumf din Paris iar evenimentul va avea loc în săptămânile dintre 18 septembrie și 3 octombrie. Arcul va fi, apoi, despachetat și ambalajul reciclat.