A trecut, așadar, o jumătate de secol de la atât de agitatul an 1968. Mișcările studențești din Paris, cunoscute sub formula sintetică de „mai 68”, sunt și astăzi subiect de controverse. Franța cunoscuse o perioadă de trei decenii („les trentes glorieuses”) de spectaculos avânt economic, având drept consecință creșterea nivelului de trai și o adevărată febră a achiziționării bunurilor de consum. Totuși, perpetuarea unor inegalități sociale era percepută ca o frustrare, mai ales în rândul tinerilor.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Alexandru Călinescu (Iași)
Revoltele studențești au fost rezultatul unui cocktail ideologic, în care Marcuse era amestecat cu Marx și Mao, iar Althusser cu Che Guevara și Freud. Deloc neglijabilă a fost influența mișcării hippie, ceea ce explică, în bună parte, contestarea vehementă a societății de consum precum și caracterul antiamerican al revoltelor.
Semnalul a fost dat pe 22 martie, prin ocuparea de către studenți a Universității de la Nanterre. Treptat, toate universitățile pariziene, dar și universități din provincie, au declanșat ample mișcări de protest. Pe 3 mai studenții au ocupat Sorbona, apoi au ridicat baricade în Cartierul Latin, s-au instalat în teatrul Odeon, unde se purtau discuții nesfârșite. Revolta a luat forme agresive: „revoluționarii” au dat foc la mașini, au devalizat magazine.
Partidul comunist francez, care era atunci foarte puternic în Franța, a încercat să profite de situație și a declanșat, pe 13 mai, greva generală, care a paralizat întreaga țară. A fost cea mai importantă grevă generală din Franța în secolul XX. Președintele De Gaulle n-a acordat, la început, prea multă însemnătate acestor evenimente. Ba chiar a efectuat, între 14-19 mai, o vizită oficială
De Gaulle în 1968 la București cu Nicolae Ceaușescu
în România. La sfârșitul lunii mai, de Gaulle a dispărut în mod misterios, și-a făcut reapariția pe 30 mai și a anunțat dizolvarea Adunării naționale și alegeri anticipate. În aceeași zi, gaulliștii organizează o uriașă manifestație pe Champs-Elysées.
Excedați de dezordinea din viața cotidiană, mai ales de lipsa benzinei, francezii dau tot mai multe semne că s-au săturat de agitația revoluționară. Protestele se sting, greviștii obțin unele satisfacții, studenților li se împlinesc anumite revendicări.
Mai toți liderii de atunci ai studenților fie au făcut o carieră în politică – Daniel Cohn-Bendit, Bernard Kouchner, Alain Krivine, fie au devenit actori importanți în dezbaterile ideologice – e cazul lui André Glucksmann. Mai '68 n-a fost câtuși de puțin o mișcare unitară. Au acționat în acele zile tot felul de grupări stângiste care se reclamau de la marxism, de la troțkism, de la maoism. Aveau mai multe ținte: capitalismul, democrația burgheză, învățământul (pe care îl considerau sclerozat și elitist), poliția ș.a.m.d. Una din dimensiunile majore ale mișcării a fost emanciparea sexuală, care a asigurat feminismului un teren propice. Au reușit să provoace dezordine, dar au determinat și o serie de schimbări ale căror urmări s-au prelungit până astăzi.
Și poate că, în definitiv, e bine să reținem din mai 68 în primul rând risipa de imaginație, aspectul ludic, umorul și chiar lirismul din sloganurile scrise inclusiv pe zidurile Sorbonei, de genul: „Frumusețea e în stradă” sau „Fiți realiști: cereți imposibilul!”