Radmila Popovici s-a născut la 31 august 1972 in satul Floriţoaia Veche, raionul Ungheni. Poetă, autoare de texte și traduceri din rusă în română a unor texte pentru spectacole, musical-uri şi operete. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.
A absolvit Şcoala Pedagogică din Călăraşi şi Facultatea de Litere a USM. A lucrat traducătoare la Institutul Botanic din Chişinău, învăţătoare de limbă şi literatură română, manager vânzări şi ticketing la Agenţia Aeriană „Moldavian Airlines” şi la Agenţia de Turism „Voiaj Internaţional”. În anul 2016 a debutat în calitate de actor cu rolul mamei lui Charles Bovary în spectacolul „Madame Bovary” (regizor: Daniela Burlaca) și face parte din trupa de actori a Teatrului „Geneza Art”. Primele apariții editoriale: „Mi-s” – Ed. „Prut Internațional”, „EvAdam” – Ed. „Gunivas”, a(l)ta” – Ed. „Tipo Moldova, Iași ; „Portativul cu pistrui” – Ed. „Arc”, Chișinău. Volume publicate recent: „Intimatum”, „Unicat”, „Unique”, „Urâta”, „La laide”.
Luni
La 4, ca ceasul, mi se deschid ochii și verifică ora. Am încă două ore de somn, dacă nu sare cumva vreun vers din sertarele memoriei să atingă rotița dințată a creierului care răspunde de compunerea textelor poetice, cantabile sau alte viitoare produse ale nesomnului matinal-devreme.
Tocmai când vreau să mă bucur de tabula rasa, aud: „serile coboară scările”. Bh! Au fost mai agere decât „vreau să mai dorm”-ul redundant și neinteresant pentru neuroni. Așa că, iată-mi-l, pus pe roți mecanismul implantat de nu-știu-care zeu-nezeu în creierul meu oripilat și dependent în egală măsură de logo-țesere. Noroc de alarmă! Ea mă readuce instantaneu la: micul dejun; cosițe; fundițe; pas grăbit spre școală; + o sută de întrebări de tot felul pe tot parcursul; + o sută de răspunsuri la ele; + pupicul de la scările pe care coboară Vivi cu somnul printre gene, dusă, parcă, ea de ghiozdan și nu invers. Zăbovesc, fac stânga-mprejur și mă prind că e 1 octombrie și că trebuie să mă feresc la ora asta de FB, pentru că va trebui să răspund la cele câteva zeci de felicitări cu începutul acestei luni de toamnă, trecerea căreia nu mă bucură, așa cum nu mă bucură nici apropierea nunții de duminică, nici a Halloween-ului, nici a Crăciunului, nici a lui 8 martie, nici a Paștelui și nici măcar a vacanței mari, fiindcă am o pică pe ceas și pe tot ceea ce face timpul să zboare nerușinat de repede. De aceea, pășesc alene pe lângă copacii încă înfrunziți, sub cerul dat parcă acum cu sineală de bunica Liuba, sau înalbăstrit de ochii tatei pe care numai acolo-i mai pot vedea privindu-mă, de sus, cu necuprinsul, cu de neatinsul, cu neantul. Pășesc, iar în gălăgia orelor de vârf ale urbei, răsare câte un ciripit, câte un lătrat, câte un mieunat – semn că mașinile n-au pus stăpânire totală pe acest spațiu. Mă detașez și plutesc deasupra interminabilelor griji ale trecătorilor care par dornici să se întreacă pe sine.
Marti
Rând palid, trist, cu cearcăne. Rând lung, ca de obicei – la medicul de familie. Din când în când – câte o ceartă, în el, de la el. Ușa se deschide cu irita(n)tul „intrați”. Cineva iese agitat din cabinet, cineva – mai trist și mai palid decât intrase, cineva se reține prea mult, astfel, rândul care nicidecum nu se micșorează, începe să ofteze într-un glas, într-o suflare. „Reformele” din ultima vreme ne aruncă de la o clinică la alta, ca din zid în zid. Alte nume, alte cabinete, alte voci – numai rândurile seamănă leit între ele. Bolnavi mici, tineri și vârstnici. Bolnavi săraci și bogați. Bolnavi-bolnavi și bolnavi foarte bolnavi. Fac ce fac, ca să mă văd eliberată urgent din zona cu iz de boală. Nu-i invidiez nici pe doctori. Sistemul devine îngrozitor de îmbolnăvitor. Îmi promit să gândesc sănătos, să-mi învăț apropiații să facă același lucru, că de la gânduri încep, dacă nu toate, atunci – mai toate.
Pe drum, îmi dau seama că s-a terminat untul, intru în Linella 4 și-mi vine să ies imediat de acolo din cauza putorii proaspete de cârpă care „spală” podeaua, dar și de la cele ce „curăță” mesele de lucru și vitrinele de sticlă de după care zâmbesc brânza, salamurile, prăjiturile și alte bunătățuri. Le spun să mai schimbe cârpele. Femeile mă privesc de parcă am căzut de pe Pluto. Îmi rețin respirația, scot iute un pachețel de unt din congelator, achit leu în leu, ies din super?market și trag o gură de aer cu gaze de eșapament.
Sună Paula: „Mam', ce faceți, cum se simte bunica? V-am visat, mi-e tare dor. Vineri am primul examen, învăț, îmi place. Nu știu ce să fac în vacanța din noiembrie. Biletele la avion se scumpesc. Poate vii tu? Trimite-mi, te rog, fotografii cu bunicii și cu Vivi când era mică și ce mai crezi tu. Am aici un perete gol și vreau să-l umplu cu voi.” I-ascult vorba, mâna în care țin untul îngheață, iar el începe să se înmoaie precum inima mea. Banca pe care vreau să mă așez este ocupată în toată lungimea. Doarme omul dus, picură fără pic de grijă! Merg mai departe, în auz îmi cântă vocea Paulei cu forfota studențească pe fundal, ca o orchestră. O sun pe mama.
Miercuri
De cu seară, Veronica Gorea de la ziarul „Expresul” (Ungheni) mă roagă să-i expediez un text dedicat învățătorilor din sat. Aș fi putut să-l scriu îndată, dacă Vivi ar fi înțeles în clasă piesa pentru pian, dar nu s-a putut fără lacrimi, discuții, și fără ajutor (prin skype) din partea Paulei. Nici Sky, papagalul cu pene bleu, n-a avut noroc să stea, cum de obicei, pe capul micuței pianiste în timpul cântatului, pentru că Bach a fost prea sofisticat la întorsături de data aceasta. Am unit noi, până la urmă, dreapta cu stânga și menuetul a-nceput să sune ca un sobru preludiu pentru dedicația de ziua profesorilor pe care apuc s-o scriu abia acum, aflându-mă-n transportul public – loc deloc potrivit pentru astfel de omagii, dar necătând la învălmășeală, fiecare nume, fiecare amintire mă întoarce în secolul copilăriei, parcă nu demult și atât de departe. Mă revăd în rochiile de școală maro, cu gulerașe și manșete albe, în șorțurile alb și negru, cu cravată roșie legată frumos la gât. Zeci, sute de imagini, foarte amestecate, mi se perindă în fața ochilor. Sunt atât de vii toate! Îl revăd pe tata explicând la tablă teorema lui Pitagora sau invitând codașii în fața clasei să danseze „hora leneșilor”. Mă văd și pe mine în chip de președinte de detașament, al sfatului unității, dar și de Albă-ca-zăpada. Retrăiesc întâmplări: cum mi s-a blocat respirația când am căzut pe spate de pe barele paralele, cum mi-am rupt toate degetele de la mâna stângă sărind calul la educația fizică, cum făceam cu toții în curtea școlii gimnastica de dimineață, și primăvara, și iarna. Mi-amintesc de subotnice și voskresnice, de ligheanele cu apă caldă în care spălam papucii plini de noroi și de noi, elevii sovietici de la sat, puri și naivi, cu credința-n Lenin, Stalin, Brejnev, „Moscova iubită” și America vrăjmașă. Ce acrobații face, totuși, istoria care nu m-a atras niciodată, deoarece intuiam că se scrie, mai mult sau mai puțin, în interesul sau la ordinul cuiva. Revin la dedicația pe care o închei cu: „Fie-vă luminat locul de veșnicie, dragii mei profesori, Pavel Popovici (fizică și matematică), Natalia Sanduleac (clasele primare), Lucia Cirimpei (limba rusă), Vera Candu (limba română), Claudia Mihai (matematică)...”, o expediez în mod expres la „Expresul” și continui să alerg printre amintitile fără capăt din anii de școală la Florițoaia (mea) Veche, despre care aflu că se închide și ea, precum multe alte școli din satele Moldovei secolului XXI.
Joi
Mă trezesc de la propriul plâns. Vis în vis cu viitorul la timpul prezent. Aud, ca peste treizeci de ani, o melodie din spectacolul „Madame Bovary” privindu-mă, bătrână, în oglindă și trăiesc intens emoția amintirii pe care o voi avea atunci, întrebându-mă ce fac, oare, actorii de la Teatrul „Geneza Art”, bătrâni și ei – vor fi fiind bunici, pe alte continente sau în alte lumi? Ascult muzica și realizez, zbârcită și căruntă, cât de repede au trecut anii și ce frumoasă eram la cei patruzeci ai mei (de azi). Plâng de dor și tristețe că au trecut, de bucurie că au fost... Vivi mă-ntreabă ce am. Deschid ochii, dar starea rămâne cu mine – respir cu ea, suspin cu ea, mă sfâșie îmbătrânirea mamei și ceea ce cred că simte acum, la anii ei.
Las mâinile să calce hainele. Din căști curg vești despre câte-n lume și-n Rusia. „Duelul” emblematic Zolotov-Navalnîi se va desfășura, probabil, în inconfundabilul stil al politicii rusești, adică va „câștiga”, precum în cazul Skripal, precum în războiul cu Ukraina, în „Krym nash” și-n majoritatea situațiilor de conflict cu rușii – Gospoja Lozh' Naglaya. Cu cât urmăresc fostul „frate mai mare” cu biserica și moaștele lui cu tot, mă conving că năravul nu i se schimbă, că treburile se-ntunecă de la o zi la alta, că fărădelegile nu au limite, iar noi, cu toate metehnele și mutațiile moștenite în ultima sută de ani, avem ce nu avem și suntem, sau ne simțim prea mici pentru cineva care se dă atât de mare.
Calc ultima fustă, deschid geamul să iasă aburii, privesc peste balcon. Copacii s-au împuținat. Cei rămași – încep să îngălbenească. În jumătate de an, în jurul blocului nostru au crescut alte trei blocuri. Oare cine va locui în ele, dacă ai noștri pleacă și pleacă mult mai mulți decâți revin? Mi-amintesc răspunsurile colegilor Paulei, la absolvire, la întrebarea dacă ar vrea după facultăți să se-ntoarcă în MD. Mai toți au negat cu încredere. „Unde? De ce? Pentru ce? Cui trebuim noi aici?” Repet în gând: „Unde? De ce? Pentru ce? Cui trebuiți voi aici? Cui trebuim...?”
Vineri
Din luni, cu Jurnalul Săptămânii, am aterizat în vineri. Timpul... Timpul nostru care peste un timp va fi al altora. Ce notă ni se va da pentru veac? Oamenii tranziției? Rătăciții dintre secole? Distrugătorii planetei? „Mai puțină critică și mai multă acțiune!”, spun unii. „Mai multă cunoaștere, înțelegere și discernământ înainte de a acționa”, aș îndrăzni să adăug. Am rupt cinci file. Rămân textele. Zile ca zilele, fără excese. Și e bine.
Merg la școală după Vivi. Îmi va povesti cum au sărbătorit Ziua Profesorului. Îmi va descrie reacția învățătoarei la desenul pe care avea să i-l dăruiască. Găsesc pe jos o nucă. O sparg, aleg miezul. I-l voi da ei, de la veveriță. Inspir aerul răcoros. Expir. Arunc pentru o clipă-două toate gândurile și întrebările, strâng pumnii pentru „Apa care își bea mâinile” în cadrul Amiezilor Junimiste care se desfășoară azi la Iași. Cornelia, colega de la Editura Junimea, îmi expediază prin FB o fotografie în care criticul literar de peste Prut, Dl Ioan Holban, vorbește despre cartea mea. Mă bucur.
Mă bucur și de lansarea de azi, în premieră, a unei piese compuse de Eugen Doibani pentru Nelly Ciobanu pe versurile mele. Se numește „Dă-mi înapoi!”. E despre timp. Același timp care devine trecut, clipă de clipă. Ajung la scările școlii. Închid ochii. Încerc să-mi imaginez că am numai nouă ani, că mergem cu tata după porumbrele, poame de păducel și măceșe, eu îi cânt, iar el îmi spune: „Bravo, puica tatei!” Și tot cresc, cresc, cresc... Și el urcă mai sus, sus, sus – în inima mea. Vivi iese din școală. Ghiozdanul o trage înapoi, dar ea aleargă înspre mine. Pupic și.......
Ajungem în stație. O bătrânică îmbrobodită în basma verde vinde în trei căldărușe de plastic poame de porumbrel, măceș și păducel. Cumpăr din toate, le miros, îi dau și copilei să le simtă aroma. Zâmbesc. Îi mulțumesc vieții că este, că suntem.