Your browser doesn’t support HTML5
Crize și decepții – Republica Moldova în 2018
Am intrat într-un interval privilegiat, în care sărbătorile Crăciunului și Anului Nou te îndeamnă să ieși din contingent, să contempli existența în ceea ce are ea mai adevărat și mai profund.
Dar, oricât de abstrași am fi, revenim inevitabil la ceea ce am trăit în 2018, la ceea ce ar fi putut el însemna. Anul Centenarului promitea evoluții spectaculoase, decantări de forțe, inițiative și, mai ales, realizări în ce privește apropierea celor două maluri ale Prutului. Guvernanții de la Chișinău au jucat abil cartea „relațiilor speciale” cu România – nu vorbim de „unionism”, pentru că e un termen prea „tare” pentru PD, care nu a avut curajul unei ședințe comune a parlamentelor de la Chișinău și București, n-a avut nicio acțiune pe linie oficială dedicată aniversării Marii Uniri, subordonând totul intereselor sale electorale, jocului „la două capete”, în care excelează.
Guvernanții de la Chișinău nu au acceptat legalizarea limbii române în Constituție și au refuzat, prin justiția lor aservită, să-i restituie președintelui Traian Băsescu cetățenia Republicii Moldova, considerând prezența românească în politica internă moldoveană un factor deranjant pentru interesele de putere ale Partidului Democrat.
Dincolo de aceste rateuri programate, ne întrebăm dacă am fi putut progresa mai mult pe direcția românească, în situația în care relația Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, mai exact aderența regimului de la Chișinău la valorile europene (automat și la valorile naționale) e una pur declarativă?...
În 2018 Republica Moldova și-a continuat marșul spre stagnare și izolaționism. Exodul populației s-a adâncit și nu se știe dacă cifra de 106 persoane care părăseau în fiecare zi Republica Moldova în 2017 nu a crescut în acest an. O sugerează nu doar imaginea satelor pustii, ci și imensul deficit de forță de muncă. Remarca cineva, un ziarist cu experiență, că în piețele din Chișinău s-au împuținat nu doar cumpărătorii, ci și negustorii, nu mai are cine să vândă marfa importată din Turcia, Ucraina și Rusia. Se vede că până și cei mai rezistenți în disperarea lor, care își întrețineau familiile stând toată ziua la tarabe, și-au pierdut răbdarea, au plecat să-și caute rostul în altă parte. Ne lipsesc brațe de muncă în construcții, în industrie, în agricultură, în meseriile cele mai uzuale, dar mai ales nu ne ajung medici și profesori.
În 2018 am constatat o dramatică depopulare în universități, o serie întreagă de facultăți/specialități nereușind să-și completeze nici măcar locurile asigurate din buget. Ca scriitor, mă gândesc cu groază că e pe cale de dispariție meseria de profesor de limba și literatura română. Facultățile de filologie, altădată cu tradiție din Chișinău și Bălți, cu greu își mai numără studenții. Nu va mai avea cine să predea, cine să cultive dragostea pentru limba lui Eminescu și Blaga în Republica Moldova.
Starea deplorabilă a învățământului e semnul de criză profundă, de orizont blocat, de viitor compromis. Însă dezastrul nu pare să fie conștientizat decât de cei din domeniu, afectați nemijlocit de molima reducerilor și comasărilor. Moldova își consumă ultimele rezerve de energie într-o inconștiență care îți dă fiori.
Partidul Democrat de guvernământ, tot mai avid de putere și control, și-a consolidat dominația într-un ritm halucinant. A transformat Parlamentul într-o instituție lipsită de relevanță, și-a instalat oamenii devotați în toate funcțiile-cheie din stat. Reproduce la scară moldovenească, în noua epocă postmodernă, condiția partidului unic, a partidului „prezent în toate”. Și liderii PD-ului ne promit că ne vom dezvolta, că merită „să avem încredere în Moldova”. Vom fi, cu siguranță, mai fericiți, spun ei, dacă-i vom vota și la următoarele alegeri parlamentare.
Mulți moldoveni ar agrea, potrivit sondajelor, Partidul Socialiștilor de orientare pro-rusă și eurasiatică, avându-l ca „lider de suflet” pe Igor Dodon. Dacă PD a obținut în 2018 premiul la categoria tupeu și putere cvasi-absolută, Dodon este câștigătorul detașat a cel puțin două trofee. Cel al demagogiei, pentru că ceea ce promite nu are nicio substanță – modelul Rusiei lui Putin e un dezastru pentru Moldova –, și trofeul celui mai penibil politician.
În 2018 a fost rodată tehnica suspendării pe 5 minute a prezidentului, o soluție ce ne-a făcut celebri în întreaga lume. Dodon a ajuns ținta ironiilor chiar și în Rusia, acolo unde merge aproape săptămânal. Dar asta nu-i reduce aplombul. Dodon deja a împânzit Chișinăul și Moldova cu panouri uriașe în care promite revanșa la viitoarele alegeri.
Despre comportamentul lamentabil al prezidentului au vorbit nu doar ziariștii independenți. Spicherul Candu și premierul Filip l-au învinuit pe Dodon că s-a pus integral în serviciul Moscovei, ajungând până acolo încât să ceară Rusiei, în Dumă, să-și păstreze trupele de ocupație în Transnistria. Doar că dincolo de aceste acuzații, care probabil oriunde în lume s-ar fi soldat cu consecințe grave pentru protagonist, cu un dosar de înaltă trădare, lucrurile n-au mers mai departe.
Avem un status quo, o dualitate a puterii aproape schizoidă: Candu și Filip îl suspendă pe Dodon și-i amintesc „președintele cărei țări este”, iar Dodon își apără demnitatea lezată și declară, viforos, că celor de la putere le-a mai rămas foarte puțin. O încleștare absolut benignă și, de la un punct încolo, comică. Regimul Plahotniuc și Dodon conlucrează eficient pentru interesele lor. Săvârșesc ticăloșia politică nr. 1 a anului: îi extrădează lui Erdogan pe cei șapte profesori turci de la liceele „Orizont”. Dodon își repară ziguratul prezidențial, îi pune icoane, neoane și havuzuri, iar PD-ul își asigură, afirmă presa, finanțare pentru Arena Chișinău, acolo unde moldovenii, care vor mai rămâne „în țară”, vor face jogging și exerciții la bară.
Mulți anticipează că alegerile din februarie 2019 ne vor aduce o alianță a PD-ului cu socialiștii, firește, în numele „statalității” și a „căii a patra”, o alianță ce va menține lucrurile așa cum sunt azi, adică în favoarea celor care au exploatat după 1991 acest stat, legându-l de zona intereselor rusești.
În tabăra Opoziției, cea care a ridicat steagul luptei împotriva „statului captiv”, am asistat la constituirea unui bloc electoral. Ceea ce înseamnă că în ciuda multelor provocări și a tirului de invective din partea puterii, partidele componente au rezistat și au înțeles să rămână împreună pentru a spori șansele unei schimbări de regim la viitoarele alegeri parlamentare.
Nu avem imaginea ideală a ceea ce și-au dorit probabil mulți, adică adunarea la un loc a tuturor forțelor de opoziție care contează. Este vehiculată în presă ideea că o parte din electoratul unionist nu se regăsește în ideologia și în obiectivele blocului ACUM, că partidele asumat unioniste vor absenta de la aceste alegeri. Scandalul din ultimele zile legat de faptul că Partidul Liberal s-a pomenit izolat, fără locuri pe lista blocului ACUM și cu circumscripții fără șanse, întărește această percepție, deschizând perspectiva unei neparticipări a PL-ului în alegeri împreună cu blocul ACUM și a descurajării alegătorilor săi.
Dacă există o atitudine preconcepută a liderilor ACUM asupra onestității și fiabilității ca partener a PL-ului, trebuie spus că și declarațiile nervoase ale lui Mihai Ghimpu, acuzațiile pe care se grăbește să le arunce cu prea multă ușurință la adresa liderilor ACUM – că ar fi „pro-ruși”, că ar fi „copii ai oligarhilor”, amintind din nou de Filat, de „miliardul furat”, bineînțeles fără a aduce dovezi, ci doar așa ca să-și descarce mânia –, zdruncină puținele șanse de armonizare între niște forțe politice pe care valorile comune (dacă ar conta doar ele!) ar trebui să-i facă aliați naturali…
E foarte greu să formulezi o predicție pentru 2019, un an cu alegeri parlamentare. Unii, mai pesimiști, susțin că vom retrăi o istorie recentă: moldovenii s-au simțit la fel de deprimați, au avut aceeași lipsă de speranță și înaintea alegerilor din 2001, când la putere s-au întors comuniștii. Alții speră că experiența amară din ultimii ani a maturizat acest popor, l-a ajutat să-și învețe lecția. De n-ar fi prea târziu pentru generația de azi, de n-ar fi prea târziu pentru Moldova.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.