Crucea și spada. Raportul bisericilor față de puterea politică

Crucea și spada. Raportul bisericilor față de puterea politică

Patriarhul Kirill al Rusiei e pe cale de a stârni împotrivire chiar și printre prelați și ierarhi pravoslavnici, din pricina sprijinului lui total pentru războiul declanșat de Putin împotriva Ucrainei. Asta a readus în atenție faptul că supușenia față de puterea politică, mireană, a zilei este ceea ce a definit dintotdeauna ortodoxia.

În schimb, exemplele de opoziție a puterii spirituale față de mai-marii politici ai zilei au creat chiar și sfinți în biserica catolică. Unul este Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury, în a doua jumătate a sec. al XII-lea, care s-a opus regelui englez Henric al II-lea, într-o dispută care ținea - tocmai - de drepturile coroanei și ale bisericii.

Mai precis, Becket, care fusese un aliat al regelui înainte de a deveni arhiepiscop, a refuzat, în numele Papei, să accepte autoritatea regelui asupra structurilor ecleziastice. După un exil pe continent și o revenire în Anglia, Becket a fost asasinat de cavaleri fideli regelui, în catedrala din Canterbury, în ajunul Anului Nou 1170.

Decizia lui Becket de a nu accepta autoritatea politică mireană asupra celei a Papei, văzut ca succesor al Sfântului Petru pe pământ, a dus la canonizarea sa, Becket devenind la rândul său sfânt, atât în catolicism, cât și în biserica anglicană.

Aceasta din urmă, care e condusă formal de suveranul Angliei, deși principalul prelat rămâne arhiepiscopul de Canterbury, s-a creat la rândul ei prin ruptura de Roma, când regele englez Henric al VIII-lea, disperat să aibă un urmaș, nu a putut obține din partea Papei Clement al VII-lea anularea căsătoriei lui cu Caterina de Aragon (1527).

Papii catolici au continuat să se opună, mai mult sau mai puțin pe față, feluriților suverani europeni, iar acea atitudine de nesupunere a spiritualului în fața puterii politice avea să se perpetueze până în sec. XX, până în timpul comunismului și al atitudinii ferme menținute permanent de un papă cum a fost Ioan Paul al II-lea și episoade precum a fost în Polonia soarta tragică a părintelui Jerzy Popiełuszko, asociat cu rezistența din jurul sindicatului Solidaritatea și care, asasinat de torționari ai regimului, e pe cale de a face obiectul unui alt proces de canonizare.

Toate acestea nu pot însă face să fie uitate episoade mai puțin glorioase, precum pontificatul lui Pius al XII-lea (1939-1958), Papă care oficial a declarat Vaticanul putere neutră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a activat în favoarea unui Reichkonkordat cu Germania lui Hitler și a fost acuzat de pasivitate în fața persecuției evreilor.

Biserica ortodoxă rusă — etern supusă puterii

În Rusia, în schimb, Sfântul Sinod (Святейший синод) creat de Petru cel Mare, a fost condus vreme de două secole de un laic desemnat direct de Împărat și numit literalmente, cum i-a plăcut europeanizatului Petru: “ober-prokuror” (oбер-прокурор; unul dintre ei a fost chiar o rudă apropiată a lui Tolstoi).

Biserica ortodoxă rusă a fost așadar o instituție civilă până la Revoluția bolșevică, iar funcția de patriarh, abolită de Petru cel Mare, a fost restabilită abia în 1917… de către Lenin!

Spus mai simplu, între 1700 și 1917, biserica ortodoxă rusă n-a avut patriarh. Funcția de patriarh a fost recreată de bolșevici, după două veacuri de inexistență a rangului. Comuniștii au făcut așadar ca Sfântul Sinod să nu mai fie condus de un mirean.

În 1941, cu URSS-ul atacat de Germania nazistă, Stalin a pus capăt campaniei antireligioase, având nevoie de sprijinul preoților pentru a stimula patriotismul populației.

Biserica română, curajoasă cu învinșii

Ortodoxia a întreținut așadar întotdeauna o relație de supușenie față de puterea politică. Asta și explică regimul privilegiat, în imperiul otoman, al credincioșilor ortodocși din imperiu față de cei catolici.

Un revelator episod national din cronica lui Neculce, după răsturnarea lui Petru Rareș de pe tron, ne arată care a putut fi raportul domnilor români față de biserica ortodoxă în sistemul de vasalitate față de Poarta Otomană:

“Petru-Voda Rareș, fugind pin târg pin Piatra, si gonindu-l pietrenii, l-au fost agiungând din urma un popa pe cal. Si au tras Petru-Voda inapoi in popa cu arcul si l-au lovit cu sageata doar in oblâncul selii. Si i-au dzis:

„Intoarce-te, popo, înapoi, nu-ti lăsa liturghia nesfârșită“.

Iar dupa ce au vinit Petru-Voda domnu cu a doa domnie, au scos ochii si popii si pietrenilor acelor ce l-au gonit si le-a facut si blastem, si afurisanie.”

Ce nu ne spune cronicarul Neculce este însă că bunul Vodă nu a putut face singur “blastem si afurisanie”, ci a trebuit, desigur, sa le poruncească asta… altor popi!…