Într-o populară emisiune de talk-show la televiziunea franceză, Edwy Plenel, directorul unei instituții de presă ce își aniversează zece ani de existență, Médiapart, se eschiva, sîmbăta trecută, să răspundă la o întrebare a unui moderator, spunînd că pentru el comemorările nu ar însemna decît o activitate de „anticariat”, cu punerea unor oameni s-au evenimente în „vitrină”.
Your browser doesn’t support HTML5
Cultură și politică: Pe urma unor afirmații nedocumentate în Forumul de discuții al Europai Libere
Într-un an în care aniversările culturale centenare se succed - și de multe ori se împletesc între ele - cum ar fi de exemplu suta de ani comemorată de la sfîrșitul Primului Război Mondial cu Centenarul Marii Unirii în România - minimalizarea semnificației și utilității serbării lor este eronată. Vechi și noi generații au crescut și au fost educate, nu odată, atît acasă cît și în școală, atît sub regim comunist cît și sub cel post-comunist, după 1989, în condiții de penurie, de cenzură și răstălmăcire a informațiilor istorice.
O realitate demonstrată adesea de postările pe forumurile de discuție în Moldova, în România, sau pe cel al site-ului postului nostru de radio, unde, recent un ascultător, care obișnuiește să semneze doar cu prenumele, comenta negativ o relatare a corespondentei noastre al București, Sabina Fati. Ascultătoarea, care se prezenta la o altă postare ca profesoară de școală – deci responsabilă cu educarea noilor generații în R. Moldova – scria: „nu sînt de acord că evreii au fost prigoniți, că nu li s-au acordat drepturi cetățenești. Atunci cum rămâne cu articolul nr. 7 din Constituția României din 1866 care a fost modificat în anul 1879 în corespundere cu prevederile Tratatului de la Berlin? Articolul susnumit a acordat drepturi civile și politice evreilor din România, indiferent de credințele lor religioase și confesiune.”
Aproape cîte cuvinte tot atîtea greșeli sau informații eronate, în ciuda existenței unei literaturi istorice relativ abundente asupra subiectului și a unor cărți în limba română publicate după 1989. Unul din istoricii care au studiat în profunzime subiectul evocat de ascultătoarea noastră, profesorul Carol Iancu de la Universitatea din Montpellier, născut în Moldova, a publicat recent la Editura Privat din Toulouse, o „ediție nouă, revizuită și adăugită” a cărții sale ce a apărut și în limba română cu un deceniu în urmă, intitulată „Miturile fondatoare ale antisemitismului. De la antichitate pînă în zilele noastre”*.
Volumul cu capitole ce discută în succesiune cronologică antisemitismul - de la anti-iudaismul păgîn la cel creștin, trecînd la cel medieval, creștin și musulman, la fundamentele ideologice ale antisemitismului modern, iar apoi la manifestările sale: de la pogrom la Shoah/Holocaust, și merge mai aproape de zilele noastre, discutînd relația dintre anti-sionism și antisemitismul contemporan - include și cîteva sub-capitole demonstrative, unul din ele ilustrînd ceea ce autorul numește „Antisemitismul de stat în România și Rusia: persecuții și pogromuri”.
În acest ultima capitol se găsesc numeroase informații utile despre felul în care parlamentarii și multe personalități culturale cunoscute au întîmpinat condiția recunoașterii independenței României de emanciparea civilă a locuitorilor săi evrei și ceea ce profesorul româno-francez numește „voința aproape unanimă de a nu rezolva problema”.
În cotidianul România liberă, pe atunci organ al ministrului de interne Mihail Kogălniceanu, se scria, de exemplu, la 30 mai 1879: „Cine ne poate obliga să admitem în sînul nostru o jumătate de milion de șarlatani, ca să ne sugă sîngele, în patria noastră? Așa ceva nu se va întîmpla niciodată. Românii nu se vor supune...” În același context, poetul Vasile Alecsandri se opunea în Senat aplicării legii, denunțînd ceea ce numea pericolul „invaziei evreiești”, a unui „popor neasimilabil”, susținînd că acești „invadatori” ar fi sprijiniți de „francmasonierie” și de „aur”.
Urmare a acestei ample campanii, nu aveau să primească
încetățenirea în bloc decît 888 de evrei, care luptaseră (și supraviețuiseră) în Războiul pentru Independență. Pînă la începutul războaielor balcanice în 1913, urmate de primul Război Mondial, numărul încetățenirilor de evrei nu avea să depășească cifra de două mii de persoane, locuitorii evrei ai României fiind în continuare discriminați, cu interdicția de a accede la funcții în magistratură, învățămînt și administrație.
Din această masă a locuitorilor evrei ai Vechiului regat, fără cetățenie, în armata română aveau să fie recrutați și să participe la Primul Război Mondial un număr considerabil, în marea lor majoritate ca soldați de rînd. În perioada 1916-1919, documentele oficiale ale statului român înregistrau moartea a 882 dintre ei, rănirea a 740, și ceva mai mult de trei mii dispăruți în lupte. 825 dintre supraviețuitorii evrei, între care 220 de medici și personal sanitar, au fost decorați pentru faptele lor pe front.
Iosef Iser, Prizonieri germani în Primul Război Mondial, 1917-1918 (Foto: Proiect J-Art))
Tuturor acestora, statul român le recunoște, după o sută de ani, contribuția la apariția României moderne. O Românie care avea să-și naturalizeze ultima în Europa locuitorii de naționalitate evreiască abia în 1923, odată cu adoptarea unei noi Constituții.
*Carol Iancu, Les mythes fondateurs de l'antisémitisme. De l'antiquité à nos jours. Edition Privat, Toulouse, 2017. 296 pp.