Când biserica jefuia văduve și orfani: cazanul Ilincăi negustoreasa

Când biserica jefuia văduve și orfani: cazanul Ilincăi negustoreasa

Accesul la arhive, la memoria trecutului, la documentele simple ale epocilor trecute, acte comerciale, scrisori sau testamente, ne oferă deseori o licărire de adevăr din funcționarea epocii mai mult decât orice tratat istoric. Este echivalentul a ceea ce istoriografia franceză numește «durata lungă» a istoriei (la longue durée).

Astfel, în extraordinarele Scrisori de Negustori, strânse de Iorga din arhive și publicate în 1925, scrisoarea LVIII, a văduvei Ilinca negustoreasa, strălucește prin demnitatea supremă a femeii jefuite de mănăstire, după ce igumenul i-a luat și cazanul lăsat zălog pentru o datorie, și bivolița, ba chiar și ceva bani în plus ca dobândă. Cu toate astea, femeia semnează în prezența martorilor că nu mai are nici o pretenție… Igumenul nu putea însă renunța la bunătatea de cazan lăsată de ea zălog și care, i s-a spus, nici nu acoperă dobânda hoțească a mănăstirii, așa că în final femeia se regăsește și fără cazan, și fără bivoliță, și fără bani, dar cu promisiunea recuperării unei vaci de lapte. Nu vom ști niciodată dacă ea va fi primit acea vacă.

Iată documentul, de la leatul 1736:

Ilinca negustoreasa din Hurezi

“Adecă eu Ilinca care am fost soție Stoicăi neguțătorașului de la Hurezi, înpreună cu fiii miei, anume Radul i Costandin, i cu featele meale, dat-am zapisul mieu la cinstită mâna Sfinției Sale părintelui Dionisie Bălăcescul, precum să să știe că, având eu un cazan cu 2 țăvi, care l-au fost pus fiiul mieu Radul zălog la dumnealui județul Radul de la Ocnă, drept florinți nemțăști doaozăci și patru.

“Și viind fiiul meu Radul la Sfințiia Sa răposatul igumen Dionisie, de au luat banii aceștia, și i-au dat județului Radul, înpreună cu dobânda lor, și încă au mai luat 12 zloți, cu zapisul care au fost la județul Radul, și cu zapisul care au dat fiiu-mieu Radul s-au făcut peste tot zloți 36.

“Deci eu la anul cu leat 1736 am dat un memoriial la prea-cinstita Administrație pentru acest cazan, cum ca să priimească Sfinția Sa banii și să-mi dea cazanul.

Chesariceasca Administrație au poruncit la Sfințiia Sa să-mi ia banii și să-mi dea cazanul.

“Așijderea să-mi dea și o bivoliță a mea, ce au fost între bivolii sfintei mănăstiri, iar am fost jăluit la chesariceasca Administrație și prea cinstita Administrație poruncește ca să-mi dea bivolița cu prăsila ei și eu să-i dau ernatecul și plata păstoriului.

Deci eu acuma la luna lui Mai 2 zile 1736 am venit la sfânta mănăstire și sf. părinte igumen au scos cazanul cu 2 țăvi și, fiindcă au fost toartele de hier, s-au cântărit cu țăvi cu tot și au eșit ocă 28 pl. și sfințiia sa mi-au cerut bani, fiindcă n-am plătit acei bani. Deci eu neavând acei bani, m-am rugat de sfințiia sa ca să-mi primească cazanul drept acei bani.

“Așijderea și pentru bivoliță n-am găsit. Care iar m-am așăzat cu Sfințiia Sa ca să-mi dea o vacă cu lapte și să aibă a stăpâni Sfințiia Sa aciastă bivoliță. /…/

Si când am făcut acest zapis, fost-au mulți oameni mărturii cari mai jos vor iscăli.

Și pentru mai adevărată credință, am iscălit și am pus degetul in loc de pecete, ca să se crează.”

Hurezi, Mai 2, 1736.

Eu Ilinca, care am fost soție Stoicăi, înpreună cu toți copii miei, platnică.

Lavrentie Ieromonah, martur.

Eu Ion croitoru, martur.

Isidor monah, martur.”

Iar pe verso scrie (mănăstirea recunoscând implicit abuzul):

“Zapisul Ilincăi pentru cazan, bivoliță ce am luat de la ea.”

***

Sigur, putem spune în final că se poate astăzi argumenta, după trei secole, că era vorba acolo de o tranzacție comercială și că soțul decedat al negustoresei nu respectase poate anumite reguli în restituirea împrumutului, însă - dincolo de dorința de a afla cine sau nu avea dreptate - rămâne un lucru de necontestat si care ar trebui explicat de istorici: la vremea aceea, Biserica dădea bani cu camătă, ceea ce pravilele creștine interzic cu strictețe.