Șocuri culturale care sună de două ori
Când eram adolescent în România lui Ceaușescu, așadar, și am citit „Poștașul sună de două ori“, romanul lui James M. Cain despre cuplul criminal din anii Marii Depresii din SUA, îmi amintesc ce surprins am fost atunci de dialogul în care ea se plângea amantului care avea s-o ajute în crimă, zicându-i cât de mult ar vrea să scape din lumea aia în care ea servea la un motel alături de un bărbat odios și să aibă pe masă altceva decât cârnați și bere de motel.
— „Sunt așa de sătulă de hot dogs și bere și ștrudel cu brânză că aș zvârli totul în gârlă.”
(– „I’m so sick of hot dogs and beer and apple pie with cheese on the side I could heave it all in the river.”)
Your browser doesn’t support HTML5
Cât de puțin trebuie să fascineze un dictator ca să pară deodată uman
Hot dogs și bere și ștrudel cu mere și brânză?!…
Fiind vorba de lucruri care la noi în sat lipseau cel mai adesea cu desăvârșire — hot dogs!—, am fost uluit că cineva și-ar putea dori și altceva, pentru eternitate, în afară de acele minunății.
PS. Snobi afectați au să sară imediat că „apple pie” nu e „ștrudel” și alte asemenea preocupări metafizice, chit că textul nu e despre asta.
Două momâi care ședeau rigide pe bancă, zâmbind fix
Tot pe atunci, în vacanță la Neptun, pe litoral, am cunoscut îndeaproape, stând repetat la ea vara în gazdă, o femeie simplă, îngrijitoare la vila lui Ceaușescu, căsoiul acela cu plajă privată și parc stufos, pe atunci plin de păuni care mugeau ca bivoli în călduri (heideggerienii cititori ai Mirosului de roșcată amară știu că eu mă pricep cum să fac cu păunii).
Femeia aceea, care făcea paturile și spăla prin vilă, era fascinată de cuplul Ceaușescu. Admirația cvazi-mistică îi venise de la un simplu incident, pe care mi l-a povestit de multe ori, pasionată, pe diferite tonuri, fără să-l înfrumusețeze: într-o zi, soții Ceaușescu au dispărut din vilă!
S-au evaporat, ieșind de acolo pur și simplu, fără să spună cuiva, și s-au așezat pe-o bancă, la câteva sute de metri de vilă, singuri, ținându-se de mână, pe o bancă din promenada aia centrală care trece printre hotelurile Neptun și Caraiman.
Gazda mea povestea în transă hohotindă cum trecătorii paralizau, sau se împiedicau, sau o luau la fugă neîndrăzndind să privească spre cuplul celor două momâi care ședeau rigide pe bancă, zâmbind fix, ținându-se de mână și examinând trecătorii.
Două lumi în coliziune mută, meandre de buclă spațio-temporală care se intersectau, ca într-un labirint flasc.
Când au apărut fugind disperați spre ei securiștii și bodyguarzii, unul din aceștia a avut, se pare, chiar o vorbă de dojană la așa uriașă și neonestă încălcare a protocolului. Ceva gen: — „Ne-ați omorât, tovarășu, nu ne mai faceți de-astea !…”
La care Ceaușeștii ar fi răspuns simplu: — „Am ieșit și noi să ne uităm la lume.”
Cât de puțin trebuie ca să fascinezi și să pari deodată uman! …