Există maniere și maniere de a comemora evenimente centenare care depășesc prin implicațiile lor simpla sferă a politicului sau a artei, simpla circumscriere la un spațiu geografic național și la o naționalitate. Oricît s-ar dori în România actuală reducerea semnificațiilor Centenarului Unirii din 1918 la simplificări politice, naționale, la discursuri festive și mititei, realitatea istorică i se opune. Inutil de a aminti - pentru a da doar două exemple - că unirea din 1918, formarea statului modern românesc, nu s-a făcut exclusiv cu și nu i-a afectat doar pe români, inutil de a reaminti că evenimentele ulterioare au făcut ca Basarabia, astăzi Republica Moldova să nu se mai găsească la ora actuală în granițele statului din 1918, perspectiva evenimentului comemorat fiind alta la București și alta la Chișinău.
Catalogul expoziției de la Belvedere, Viena publicat de editura Hirmer
Există maniere inteligente de a organiza o astfel de comemorare? Răspunsul nu poate fi decît afirmativ și un exemplu îl poate constitui o mare expoziție în curs de desfășurare la Viena și care, din toamnă, va fi expusă și la Centrul de Arte Frumoase de la Bruxelles (BOZAR), pentru a marca preluarea de către Austria a celei de-a treia președinții rotative a Consiliului Europei.
Your browser doesn’t support HTML5
„Dincolo de Klimt. Noi orizonturi în Europa centrală” - O expozîție la Galeria modernă Belvedere din Viena
Expoziția în curs la Galeria de Artă Belvedere examinează, potrivit organizatorilor ei, măsura în care formele ideatice și conținutul artei au fost influențate de evenimentele timpului, după ce Primul Război Mondial a fragmentat rețeaua artistică internațională și a distrus carierele unor ariști, examinînd „consecințele acestor rupturi, limitările pe care le-a impus, perspectivele noi pe care le-a deschis și aspectele de continuitate menținute în lumea artistică a timpului, pînă în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.”
Expoziția „Klimt ist nicht das Ende. Aufbruch in Mitteleuropa” (Foto: Johannes Stoll © Belvedere, Viena)
Dacă mulți dintre artiști au profitat de ocazie pentru a participa imediat după 1918 la noile începuturi politice în statele apărute în urma destrămării Imperiului austro-ungar, curentele artistice dezvoltate ulterior par să indice că „prioritatea a fost plasată pe identitatea artistică mai curînd decît pe cea etnică sau politică”.
„Dincolo de Klimt. Noi orizonturi în Europa Centrală”
Dezvoltarea unui așa-numit nou realism în perioada interbelică - afirmă autorii studiilor ce formează miezul analitic al unui impresionant catalog de aproape 400 de pagini (Editura Hirmer, 2018) - „nu poate fi explicată în termeni de orientare politică sau geografică, ori de identitate lingvistică a artiștilor implicați.” Faptul este o demonstrație că „arta nu se oprește la frontierele politice sau naționale și că trebuie văzută într-un context mai larg de identificare culturală”.
(Foto: Johannes Stoll © Belvedere, Viena)
Pornind de la aceste constatări, marea expoziție intitulată „Dincolo de Klimt. Noi orizonturi în Europa Centrală” (Beyond Klimt. New Horizons in Central Europe), a fost organizată pe secții tematice care se ocupă de „Diversitatea artistică la sfîrșitul monarhiei habsburge”, „Războiul și deziluzia căreia i-a dat naștere”, „Revoluție și Renaștere” (cu o trecere în revistă a presei de avangardă artistică în Europa Centrală-Răsăriteană), „Arta Internaționalistă” (ilustrînd curentul Bauhaus, artiștii din statele succesoare, înălțarea și decăderea teatrului de avangardă, începînd cu cel de la Cernăuți etc.), „Variațiuni pe tema artei figurative” (cu referire la curentele fantasticului și la „Noua obiectivitate” sau „Noul realism”), și încheind cu secția „Emigrație – persecuție – rezistență”.
Janós Mattis-Teutsch (Brașov) - Strigătul 1928 (Detaliu)
Lucrările expuse în fiecare secție provin din muzeele austriace, din cele ale Cehiei, ale Ungariei și Croației, absența vădită a cooperării la proiect a muzeografilor din România, din Transilvania în mod particular, fiind mai mult decît tulburătoare. Este greu de crezut că vina ar aparține Ministerului de Externe al Austriei, care a facilitat contactele culturale și aducerea la Viena a unor piese dintre cele mai reprezentative.
Jenő Barcsay, Tineri roșii (Muncitori), 1928 Museum of Fine Arts — Hungarian National Gallery, Budapest
Nu cred că i-a persecutat sau exclus cineva pe români din proiect; cu atît mai mult cu cît arta din România interbelică este menționată de mai multe ori în studiile catalogului, iar o modalitate originală de separare a secțiilor expoziției, făcută prin menționarea definițiilor date în fiecare din limbile imperiului austro-ungar termenilor de „graniță” și „națiune”, citează explicațiile date în românește în Dicționarul universal al Limbii Române al lui Lazăr Șăineanu, apărut la București în 1929.
Sandór Bortnyk, Noul Adam
Dar, altfel, lipsește cu desăvîrșire orice studiu de artă din România, iar atunci cînd se vorbește despre artiștii de pe meleagurile ardelene sau despre avangarda artistică românească și presa ei bucureșteană, intervențiile le aparțin unor cercetători din Ungaria, Cehia și Austria. Între piesele expuse ale unor artiști originari din spațiul ardelean – aduse de regulă din muzee și colecții de la Budapesta și Györ – se află tablouri ale lui Janós Mattis-Teutsch din Brașov, Jenö Barcsay, născut la Cătina, Sandór Bortnyk, născut la Tîrgu Mureș. Amintiți în contextul istoric artistic sînt și suprarealistul Victor Brauner sau graficiana, ulterior profesoara Margit Téry din grupul Bauhaus, căsătorită cu scriitorul și esteticianul austriac Bruno Adler, revistele de avangardă Periscop și Contemporanul ș.a.m.d.