444 de zile: Criza ostaticilor americani din Iran, retrospectivă

Duminică, 4 noiembrie 1979, ora 10:30. Câteva sute de tineri iranieni, susținuți de o mulțime de peste 3.000 de localnici, au sărit gardul Ambasadei SUA la Teheran. Zeci de americani aflați în interiorul ambasadei au fost luați ostatici, încătușați și legați la ochi. Anterior, pe data de 14 februarie a aceluiași an, un grup de protestatari reușise să pătrundă pe teritoriul complexului diplomatic, luând ostatic un pușcaș marin. Ordinea fusese restabilită însă la scurt timp.
 

16 ianuarie 1979. Monarhul iranian Shah Mohammad Reza Pahlavi părăsește țara, plecând mai întâi în Egipt. El și soția sa, împărăteasa Farah, au fost întâmpinați de președintele Anwar Sadat (al doilea din dreapta). Șahul a plecat din Teheran în toiul unui val de proteste îndreptate împotriva guvernării sale. Până în acel moment, trupele loiale șahului au suprimat brutal protestele ce aveau loc în diferite orașe ale Iranului. Decizia autorităților americane de a i se permite şahului să plece în SUA pentru tratament medical i-a înfuriat și mai mult pe protestatari.

9 noiembrie 1979. Manifestanții au dat foc steagului american arborat pe Ambasada SUA la Teheran. La câteva săptămâni după plecarea șahului, în Iran a revenit ayatollahul Ruhollah Khomeini, întors din exilul său din Paris, unde petrecuse ultimii 14 ani. În martie 1979, în cadrul unui referendum, marea majoritate a iranienilor a cerut înlăturarea monarhiei și instalarea unui guvern islamic.

Timpul trecea, dar criza ostaticilor nu-și găsea rezolvarea. În SUA, creștea furia și disperarea americanilor de rând. Prima manifestație anti-iraniană a avut loc la Washington pe 9 noiembrie 1979.

Studenții islamiști încercau să convingă opinia publică de faptul că ostaticii o duc cât se poate de bine. Fotografia unui pușcaș marin capturat a fost prezentată la o conferință de presă organizată la Teheran, pe 9 noiembrie 1979. Nimeni din exterior însă nu era lăsat să pătrundă în ambasadă pentru a lua legătura cu cei captivi. Astfel, în realitate, ostatecii erau supuși unei mari presiuni psihologice, bătuți și umiliți, astfel încât doi dintre ei au încercat chiar să se sinucidă.

10 noiembrie 1979. O studentă iraniană patrulează ambasada, în timp ce mii de manifestanți pichetează sediul diplomatic, scandând slogane anti-americane. Ulterior, studenții care i-au luat ostateci pe cetățenii americani au spus că nu intenționau să se rețină în ambasadă mai mult de câteva ore. Planurile s-au schimbat însă atunci când acțiunile lor au fost aprobate de ayatollahul Khomeini.

Trei ostatici, eliberați pe 19 noiembrie 1979, se îndreaptă spre aeroport, după ce au susținut o conferință de presă. De la stânga la dreapta: Kathy Gross, 22 de ani, din Cambridge Spring, Pennsylvania; pușcaș marin, sergent Ladell Maples, 23 de ani, din Earle, Arkansas; pușcaș marin, sergent William Quarles, 23 de ani, din Washington, D.C.

Pe 21 noiembrie 1979, alți 13 ostatici au fost eliberați și aduși ulterior la baza Forțelor Aeriene americane din Wiesbaden, vestul Germaniei, unde au apărut în fața jurnaliștilor. Lloyd Rollins (în picioare pe podium) a dat citire unei declarații a celor care i-au ținut ostatici. În aceasta spunea că șahul „în perioada domniei sale a comis multe atrocități (...), dar presa americană nu a informat publicul despre ceea ce se întâmpla cu adevărat”. Declarația a fost urmată de o altă adresare în care ostatecii eliberați le-au solicitat jurnaliștilor să înțeleagă că acționează în interesul cetățenilor americani rămași în Teheran. 

Încercările Crucii Roșii Internaționale de a verifica starea ostaticilor nu au reușit. La 24 noiembrie 1979, unul dintre membrii delegației, Andre Schiffel (centru), a reușit să obțină doar o întâlnire de două ore cu studenții care îi țineau ostateci pe cetățenii americani. Reprezentatului Crucii Roșii nu i s-a permis însă să se întâlnească cu niciunul din ostatici. Nu au reușit acest lucru nici reprezentanții Națiunilor Unite.

27 noiembrie 1979. Un grup de fete iraniene orfane protestează în fața ambasadei americane, cerând ca fostul şah să fie extrădat și pus sub urmărire penală.

29 noiembrie 1979 și o amplă acțiune de protest în fața ambasadei SUA de la Teheran. Pentru a evita eventuale provocări și atacuri, autoritățile au ridicat un gard suplimentar, din bare de oțel.
 

15 decembrie 1979. Unii americani tratau cu simpatie cererea studenților iranieni. Carol Downer (stânga) din California și Rebecca Chalker (dreapta) din Tallahassee, Florida, stau cu un banner în fața ambasadei, dorindu-i moarte șahului. Se spune că afișul ar fi fost făcut de angajații poștei din Chicago.

Un grup de iranieni înfruntă un val de ploaie torențială pentru a-și demonstra solidaritatea cu studenții care îi țin ostatici pe cetățenii americani. 15 decembrie 1979, la scurt timp după anunțul că șahul a părăsit New Yorkul și a plecat în Panama.

Ostaticii americani în ajunul Crăciunului din 1979. Sute de cărți poștale trimise de concetățenii lor din Statele Unite au fost livrate gărzilor iraniene, care au promis să le predea ostaticilor, dar așa și nu au făcut-o niciodată.
 

După cel de-al doilea Crăciun petrecut în captivitate, ostaticii au primit permisiunea de a trimite mesaje familiilor lor. Declarațiile lor au fost transmise de televiziunile din SUA pe 27 decembrie 1980. În sensul acelor de ceasornic din stânga sus: Barry Rosen din Brooklyn, New York; Bert Moore din Mount Vernon, Ohio; William B. Royer Jr. din Houston, Texas; și John Graves of Reston, Virginia.

25 aprilie 1980. Președintele american Jimmy Carter se pregătește să anunțe la televizor că decizia sa de a efectua o operațiune de eliberare a ostaticilor s-a încheiat cu o tragedie. Operațiunea „Eagle Claw” a fost anulată, după ce opt militari americani au murit.

26 aprilie 1980. Trupele iraniene inspectează epava unui avion american C-130 Hercules în deșertul Dasht-e Kavir, la 500 km de Teheran. În timpul operațiunii de eliberare a ostaticilor, elicopterul RH-53 s-a ciocnit cu un avion de marfă. Problemele de ordin tehnic și o furtună de nisip au împiedicat desfășurarea misiunii.
În 1980, Carter a pierdut alegerile. El și-a explicat înfrângerea tocmai prin eșecul său de a elibera ostaticii.
 

La 20 ianuarie 1981, în urma unor negocieri îndelungate, mediate de Algeria, cei 52 de ostatici americani au fost eliberați și aduși la baza din Wiesbaden, Germania de Vest. Captivii au fost eliberați la câteva minute după ce Ronald Reagan a depus jurământul de președinte al Statelor Unite. Alți 14 ostatici au fost eliberați mai devreme, unul dintre ei din motive medicale.
 

30 ianuarie 1981. Fostul ostatic Alan Golacinski din Silver Spring, Maryland, în timpul unei demonstrații organizate la Manhattan cu ocazia eliberării ostaticilor americani. Acordul care a dus la eliberarea acestora prevedea decongelarea conturilor iraniene în străinătate - în total circa 7,9 miliarde de dolari. Foștii ostatici nu au mai reușit să acționeze în judecată statul iranian. În schimb, în 2015, guvernul american le-a oferit fiecăruia dintre ei câte o recompensă de 4,4 milioane de dolari. Banii proveneau dintr-o amendă în valoare de 8,9 miliarde de dolari pe care banca franceză BNP Paribas a plătit-o pentru încălcarea sancțiunilor economice impuse Iranului.