La trei ani de la incendiul din clubul Colectiv (în urma căruia și-au pierdut viața 64 de persoane și zeci altele au fost rănite grav) nu există încă decât vinovați de tranziție. Unii au făcut tranziția către o altă lume, alții către alte funcții. Justiția încă se zbate zadarnic să se nască, în tranziție de la nimic la ceva. Iar unii mai evlavioși spuneau că victimele înseși au fost vinovate de rock, satanism și sorosism. Au urmat proteste împotriva corupției și sute de mii de oameni au ieșit în stradă în toată țara, provocând căderea guvernului. Deși acea victorie îi mai îmbată încă pe unii, această amintire este tot mai ștearsă. Unii sărbătoresc și azi succesul fără a-și mai aminti amănunte, nici că alegerile care au urmat au fost câștigate tot de cei împotriva cărora au protestat. Și nici că justiția pe care o apărau atunci și acum încă are multe pete albe (hic sunt dracones) pe ochii acoperiți.
Nici chiar protestatarii de acum un an și mai bine care au provocat căderea altui guvern, Grideanu, nu păreau să-și mai amintească de tragedia de la Colectiv, chiar dacă problemele care i-au scos pe oameni în stradă erau aceleași: disfuncția și imoralismul statului, corupția profundă, industrializarea violenței, lipsa de empatie față de victime, societatea asediată, istoricele traume nesoluționate (crimele comunismului, mineriadele, furturile la nivel de partid și de stat). Lipsa de reacție a statului la protestele împotriva Ordonanței 13 și a fierturilor legislative din Parlament demonstrează că rețea de tocană socială a lui Iliescu (Lasă-i să fiarbă în suc propriu) și stratagema sacrificării pieselor neesențiale sunt funcționale și adaptate democrației de ale cărei mecanisme abuzează din plin.
Manifestațiile din ultimii ani dovedesc, prin lipsa lor de finalitate (schimbările de cadre și sacrificarea țapilor ispășitori nu se contabilizează), că sunt tolerate doar pentru că în acest fel se consumă energii periculoase. Sunt un fel de paratrăznet pentru controlul suprasarcinii bateriilor sociale: energia suplimentară este evacuată în pământ. Cei prin care trece acest șoc electric rămân după aceea ușor năuci și nu-și mai amintesc precis circumstanțele, punctele cardinale și direcția de destinație. Li se șterg amintirile de lungă durată. Este o tulburare de identitate disociativă care a compromis multe dintre protestele din România. Acestea, în loc să acumuleze și să integreze experiențele tragice și să articuleze un discurs revendicativ coerent, imperativ, cu cereri precise și termene explicite, se consumă în happeninguri hipsteriste care obosesc repede și nu mai sperie pe nimeni. Memoria scurtă și distracția atenției (eficiente în mai toate bazinele electorale, dar aplicate diferit, uneori cu bâta, alteori cu morcovul) sunt cele mai eficiente arme ale războiului psihologic prin care statul își apără instituțiile de comoția străzii.
Protestul împotriva autorității e tratat ca tulburare a ordinii publice și amendat. Activistul care-și scrie protestul cu lumini laser pe fațada instituțiilor e îngropat în amenzi. Cei care vor să depună în primării listele semnatarilor campaniei #Fărăpenali sunt luați la bătaie de primarul PSD. Prefecta Capitalei, trasă la răspundere într-un restaurant de un cetățean furios (a și filmat momentul) care îi cere să spună de ce au mințit liderii PSD și demnitarii guvernamentali în legătură cu intervenția din 10 august, spune că va face plângerea penală împotriva protestatarului solitar pentru amenințare și ultraj. Acesta a primit felicitări pe Facebook. Și atât. O lume pe dos, dar cum ar putea fi altfel, de vreme ce bărbatul care dirija transfigurat ca Maurice Béjart coregrafia jandarmilor în noaptea cu pricina este în continuare în funcție, considerat un mare patriot? Nu a fost deranjat decât de ropotele de aplauze și nu a primit alte palme decât cele prietenești date pe spate sau pe burtă de superiori. Vinovați sunt, în toate cazurile, fără excepție, protestatarii. Cei abuzați, agresați, gazați și amendați. Autoritățile au măști de gaze în spatele cărora nu le mai distingem mutrele.
Astfel, dispersând și anonimizând răspunderea, autoritățile pot spune mereu și cu îndreptățire că nu este vina lor. Nu e vinovat nici șobolanul de birou care a luat decizia, nici cel care a dat comanda, nici comandanții de pe teren, nici executanții care au rupt mâini și, după cum se pare, au luat vieți. Unii dintre ei sunt chiar promovați la excepțional sau revin pe ușa din față (mă rog, din lateral) a politicii, întâmpinați cu pâine și sare, chiar dacă sunt recuzita unei remake teatral posibil tot grație amneziei publice și ostenelii civice. Tensiunile dintre stat și societatea civilă s-au ritualizat. Protestul este conținut într-un scenariu care, inevitabil, transformă tragedia în așteptare și așteptarea într-o amintire tot mai ștearsă. Anual se adună tot mai puțini oameni pentru a comemora (sărbători) tot mai puținele amintiri. Ceva-ceva rămâne undeva, în cromozomii viitoarelor proteste, o reminiscență aproape spectrală, însă nimeni nu a făcut încă un dosar al abuzurilor statului postcomunist împotriva cetățenilor (ar fi o operă istorică și judiciară monumentală), după cum nu a făcut nici un proces coerent (penal sau public) al comunismului. Semn că ecranele de fum și jocurile de oglinzi ale puterii sunt eficiente: mulți ajung să-și vadă în acestea propria umbră/proiecție, în locul adevăraților autori.
Evenimentele din 10 august repetă un scenariu intens și cu succes utilizat: a fost aplicat acum treizeci de ani, trei ani, un an și acum trei săptămâni. Grozăvenia faptelor (folosirea gazelor într-o pieță cu zeci de mii de oameni, urmată de brutalizarea, arestarea, terorizarea celor găsiți într-un perimetru de zece ori mai mare, participanți sau nu la manifestație) nu a fost egalată decât de tirul minciunilor și sperjurului la nivel înalt care a urmat. Încă nu se știe clar cine și când a dat ordinul de intervenție. Autoritățile își pasează grațios și cu fente bine exersate responsabilitățile. Motivele invocate pentru intervenția în forță s-au dovedit pe trei sferturi inventate și cu mult mai mult exagerate. Efectele gazelor asupra protestatarilor au fost minimalizate deși zile după aceea aceștia au tocit pragul secțiilor de urgență ale spitalelor. Singura scuză a Jandarmeriei (deși șefii acesteia susțin și azi că au fost în legitimă apărare) a fost o penibilă conferință de presă în care însăși limba română a fost gazată și bătută bestial la ore de maximă audiență de trei indivizi, ca să ne fie clar că ce s-a petrecut în Piața Victoriei nu e o întâmplare. A, și un montaj confecționat din secvențe transmise de Russia Today, cu intervențiile în forță ale trupelor de ordine din alte țări occidentale (că doar nu voiați filmări cu represaliile din Moscova, Sankt Petersburg sau Groznîi!) să vedem că jandarmii au folosit armele din dotare în chip democratic.
Mai mult, aflăm, pe măsură ce ancheta Parchetului general avansează, că întregul comandament al trupelor de intervenție era izolat într-o cameră de operațiuni, fără să aibă o perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă în piață. Și fără să-i pese: avea doar desfășurătorul tactic al altor intervenții polițienești eficiente din ultimele decenii! V-ar mira să aflați că se afla acolo și Iliescu, pe post de strateg? Nu e de mirare că ministrul Justiției cere cu atât insistență, în pofida protestelor magistraților, anchetarea procurorului general pe motiv de insubordonare și inadecvare. O cere după ce acesta a început anchetarea evenimentelor din 10 august. „În mod rezonabil, zicea Tudorel Toader, într-o dezlânată declarație televizată, nu se susține afirmația potrivit căreia evaluarea procurorului general poate fi considerată o formă de presiune exercitată în legătură cu soluționarea unor dosare care țin de protestul din 10 august, respectiv dosarul Revoluției, care trenează de foarte mult timp.” În cazul ministrului, invocarea rațiunii într-un discurs în care logica e lovită de filoxeră este un oximoron. Adică asocierea în același enunț a unor noțiuni cu sensuri adverse. De pildă: responsabilitate guvernamentală, sau empatie instituțională, sau investiție în folos public, sau violență legitimă a statului. Puteți face exercițiul asociind orice principiu pozitiv cu acțiunile sau cu reprezentanții establishmentului. Luați o sintagmă banală și puneți-o în context românesc. În România orice cerc mângâiat de oamenii politici devine vicios. Ar fi comic (mostre de poetică involuntară), dacă nu ar fi un principiu de guvernare (hei! iată alt oximoron) funcțional în ultimele (multe) decenii.
Între timp guvernul, principalul furnizor de bâte și grenade lacrimogene, în paralel cu muțenia zgomotoasă care înconjoară bătaia all inclusive luată de societatea civilă pe 10 august, face tapaj de pesta porcină, justificând în interminabile ședințe de guvern imensul carnagiu pe teritoriul celui mai bun prieten al românilor. Un carnagiu de o cruzime cu adevărat bestială (au existat, se pare, cazuri în care sute de porci au fost îngropați de vii, dacă nu au fost executați cu curent electric sau incinerați de-a dreptul). Imaginile care circulă sunt șocante și te pot transforma automat în vegetarian. Dacă nu te convertesc reportajele sau fotografiile clandestine, atunci găurile din pielea de porc a portofelului: în scurtă vreme, chiar înaintea Crăciunului, șoriciul va deveni mai scump decât caviarul de pe masa demnitarilor.
Astfel discursul justificativ pentru criza suinelor parodiază un discurs politic responsabil pe tema raportului dintre stat și cetățean. Ideea de violență legitimă a fost deturnată către alte palierele inferioare unde „rațiunea” și justificarea actelor guvernamentale se pot exercita fără să pună la mare încercare sensibilitățile umaniste și principiile democratice. Un alt (fel de) măcel acoperit de coregrafia demnitarilor preocupați să mușamalizeze răspunderea, să atribuie naturii și întâmplării propria incompetență și rea-credință. Căci, deși se încruntă atât de savant azi, aceștia par să fi știut de amenințarea pestei porcine de acum mai bine de un an și, mai mult chiar, sunt cei care au provocat-o prin nepăsare criminală. În primăvara anului trecut Comisia Europeană avertiza guvernul în ceea ce privește vulnerabilitatea față de pesta porcină. Guvernul a luat criticile à la légère ba chiar a dat dispoziții care au scurtcircuitat măsurile de prevenție necesare, transformând amenințarea în fapt împlinit. Poate și pentru că, după cum se vede cu ochiul liber, profitul (că profită cineva din orice dezastru) a curs tot în buzunarul cui trebuie: fiul lui Dragnea, porcar de talie națională, a primit un substanțial cadou de nuntă după ce și-a vândut mare parte din efective în preziua declarării epidemiei. Semn că imunitatea parlamentară a tatălului s-a transmis fiului, protejându-i turmele de pestă, că nu degeaba porcul este cel mai apropiat prieten genetic al omului. Oricum, România a fost țara cea mai lovită de această boală. Acum, unii europarlamentari cer Uniunii sute de milioane de euro pentru a ajuta România și celelalte țări lovite de epidemie să treacă peste această criză. Astfel că gesturile sporadice și tardive de prevenție și combatere a pestei porcine au reușit să ocupe ecranele televizoarelor cu teribile imagini de cruzime, abătând (consumând, mai precis) atenția privitorilor puțini fiind cei pentru care măcelul nu e doar climaxul sângeros al unei catastrofe economice premeditate, ci și substitutul exorcizării (exonerării) establishmentului de barbaria împotriva oamenilor. Au reușit, de asemenea, să întrețină un climat subliminal de oroare. Demnitarii se lamentează în direct pentru decimarea efectivelor de porci iar lacrimile și jelaniile lor teatrale nu mai lasă loc altor subiecte, de parcă într-o ierarhie a necesităților politice viața, sănătatea, demnitatea a sute de mii de protestatari se află mai prejos decât carnagiul porcin (unii reprezentanți ai partidului au spus fără echivoc că i-ar măcelări pe protestatarii din ultimii ani). Impresia generală este că măcelul porcilor trebuie explicat și întors pe toate părțile, nu și violența statului împotriva oamenilor. Printr-o mostră de gândire laterală, reprezentanții guvernului susțin că violența statului este legitimă pentru că se sprijină pe legi. Ar fi plăcut și întăritor să știm că ideea legitimității animă în permanență filosofia guvernării, nu doar atunci când este vorba despre violență. Că, de pildă, viețile și sănătatea oamenilor sunt „mai” legitime decât violența statului. Că legitime sunt și întrebările referitoare la viitorul național, așa cum legitimă este și preocuparea pentru a afla cine este responsabil pentru deceniile sumbre ale (post)comunismului. Că e legitim să considerăm că viața și libertatea sunt mai prețioase decât niște decizii administrative abuzive, decât interesele personale sau de partid. În parte, suntem cu toții vinovați de aceasta (iată, dispersez și eu responsabilitățile): pentru că i-am ales și tolerat, pentru că nu i-am supus oprobiului public și rușinii istorice, că nu i-am anihilat prin vot. Căci dacă am învățat ceva cu toții din continua agresiune a statului împotriva cetățenilor (monopolul cu orice preț pe conducere, putere, valoare, resurse) este că statul de extracție comunistă își va inventa mereu principiile legitime pe baza cărora să-și exercite violența. De principiile morale nu e interesat. Și ar vrea ca nici cetățenii obișnuiți să nu fie, că dăunează grav libertății.