În foaierul Sălii Studio a Teatrului Național a fost deschisă expoziția Democrație și protest. Fotografiile provin din arhivele Fundației Academia Civică, Fundației Corneliu Coposu, Centrului Rațiu pentru Democrație, Memorialului Revoluției din Timișoara precum și din colecțiile unor fotografi independenți. Ideea expoziției a pornit de la o cooperare între Asociația Ține de Noi, Fundația Academia Civică și Fundația Corneliu Coposu, cu sprijinul fotografului independent Dan Mihai Bălănescu. Expoziția pune față în față și, de fapt, în continuitate, proteste anticomuniste și antitotalitare din ultimii 75 de ani, dând parcă de înțeles că istoria are prostul obicei să se repete iar totalitarismul să se reinventeze dacă le permitem s-o facă. Dar și că ține de noi să nu se întâmple așa ceva.
Cei care au susținut de-a lungul timpului că românii nu au simț civic, că nu se revoltă, că acceptă orice doar să le fie lor cât de cât bine sunt contraziși de imaginile de aici, spune Ion Caramitru, director al Teatrului Național și participant la câteva dintre demonstrațiile de protest ilustrate de fotografiile din expoziție.
Cei care au susținut de-a lungul timpului că românii nu au simț civic, că nu se revoltă, că acceptă orice doar să le fie lor cât de cât bine sunt contraziși de imaginile de aici (Ion Caramitru, director TNB)
O vorbă cu pretenție de glumă circulă de ani de zile („Mămăliga nu explodează”) dar realitatea este cu mult mai complexă și pare s-o contrazică: manifestațiile anticomuniste din perioada imediat postbelică, rezistența în munți, disidențele de diferite tipuri și calibre, protestul minerilor din 1977, cel al brașovenilor în 1987, Revoluția din decembrie 1989 și perioada care a urmat, protestele împotriva proiectului Roșia Montana, împotriva Ordonanței 13 sau ale încercării coaliției PSD-ALDE de a impune un regim de conducere iliberal, manifestațiile împotriva corupției și banditismului politic generate de tragedia de la Clubul Colectiv, toate aceste manifestări de protest au fost forme de democrație proactivă, de spirit civic, de protest autentic, declanșat de îngrijorarea că instituțiile democrației sunt în pericol, că întreaga construcție a societății e pe punctul să se prăbușească din pricina abuzurilor, corupției, poliției politice, politicianismului cinic, incompetenței și/sau totalitarismului.
Stundent protestând în 1945
În 8 noiembrie 1945, spune Paul Lăzărescu, organizator al manifestației de atunci, cei care s-au revoltat erau, în mare măsură, studenți îngrijorați de degradarea rapidă a instituțiilor democrației și a vieții publice românești. El spune că au fost arestați peste 1000 de studenţi şi elevi.
Puțini dintre demonstranții ieșiți atunci în stradă au supraviețuit să-și spună povestea pe care ne-o spun azi puținele fotografii rămase de atunci. Au fost trimiși din închisoare în închisoare până în groapa comună.
Ei au fost eliberaţi, treptat-treptat, singurul motiv pentru care fuseseră arestaţi fiind că participaseră la o manifestaţie, că protestaseră. „Dar trebuie subliniate această dăruire şi acest entuziasm pe care le-a avut tineretul din acea epocă”, mai spune Paul Lăzărescu, care era în 1945 secretar general al Tineretului național-țărănesc. El a fost în miezul mișcărilor de protest, primele manifestații anticomuniste din țările captive deja în lagărul sovietic după căderea Cortinei de Fier, și spune că voiau cu toții ca influența comuniștilor impusă cu tancurile sovietice să înceteze. Lucrurile însă s-au degradat: Regele Mihai I a fost silit să abdice pentru ca manifestanții aflați încă în închisoare să nu fie executați. Partidele politice au fost dizolvate iar liderii lor au fost omorâți, mai toți, prin închisori. Și puțini dintre demonstranții ieșiți atunci în stradă au supraviețuit să-și spună povestea pe care ne-o spun azi puținele fotografii rămase de atunci. Au fost trimiși din închisoare în închisoare până în groapa comună.
Revolata de la Brașov, 1987
Nu altfel s-a întâmplat în noiembrie 1987, la Brașov, când s-a declanșat o altă mișcare de protest împotriva condițiilor de viață și muncă, împotriva burgheziei de partid și de stat și, nu în ultimă instanță, împotriva Partidului Comunist.
Educația, propaganda, frica nu au avut efect asupra lor, ba dimpotrivă, s-ar spune că acestea i-au scos în stradă.
Cei care au ieșit în stradă în chiar ziua de vot au fost muncitorii. Ana Blandiana își amintește cu emoție de acei oameni cărora și azi le spune „băieți”. Asta pentru că în 1987 mulți dintre ei erau abia ieșiți din adolescență. Securitatea i-a identificat, i-a arestat și torturat, i-a trimis în închisoare și apoi i-a deportat. Mulți dintre aceștia au rezistat însă presiunilor. Educația, propaganda, frica nu au avut efect asupra lor, ba dimpotrivă, s-ar spune că acestea i-au scos în stradă. Nu au intrat nici azi pentru că și azi participă activ la viața publică, demonstrează și protestează pentru a menține în stare funcțională mecanismele democrației.
Proteste în Piața Universității 1990
În toate fotografiile, indiferent de când sunt, observăm același lucru, spune Ana Blandiana: că mulțimile nu încap acolo, că fotografiile sunt prea înguste, cadrul lor este prea strâmt pentru a conține mulțimea și nemulțumirea ei. Același lucru și cu protestele din decembrie 1989 și, câteva luni mai târziu, manifestația maraton din Piața Universității.
Fotografiile rețin gesturi mărunte, omul cu o pâine în mână, protestatarii răzlețiți de scutieri, figurile tinere dar îndârjite ale manifestanților, un manifestant cu un steag găurit în mâini, câțiva militari la fel de speriați ca protestatarii...
Poeta [Ana Blandiana] este însă mâhnită și neliniștită de faptul că protestatarii de azi nu au sentimentul continuității.
Ultima secțiune a expoziției, care cuprinde imagini realizate de fotograful independent Dan Mihai Bălănescu, trădează caracterul de operă deschisă al expoziției: sunt fotografii de la manifestațiile declanșate la începutul lui 2017 pe marginea Ordonanței 13 care încerca să subordoneze justiția clasei politice. Proteste care continuă și azi, într-o formă sau alta, și reprezintă o continuare logică a manifestațiilor împotriva totalitarismului iliberal care, după cum îl descrie Ana Blandiana, aduce ca argument suprem nu bunul simț, echilibrul și rațiunea, ci dictatura celor care pretind că reprezintă majoritatea. Poeta este însă mâhnită și neliniștită de faptul că protestatarii de azi nu au sentimentul continuității. I-am întâlnit, își amintește ea, am stat de vorbă cu ei și spuneau că sunt, după decembrie 1989, primii care manifestează împotriva formelor totalitare care au supraviețuit, trecând cu vederea celelalte forme de protest din 1990 și după aceea, cele care au făcut ca azi să le fie tuturor mai bine.
TNB Ana Blandiana primind distincția „Acul de Aur” din partea Fundației Hanns Seidel
Ana Blandiana e de părere că trăim într-o epocă în care amnezia are un important rol în propagandă și în rescrierea istoriei și a narațiunilor politic și că tocmai ideea de continuitate a protestelor reprezintă unul dintre fundamentele democrației și un instrument crucial pentru manifestarea spiritului civic.
Expoziția „Democrație și protest” poate fi vizitată până pe 14 octombrie. Intrarea este liberă.
Ana Blandiana a fost prima președintă a Alianței Civice, organizație înființată în 1990, și, mai apoi, cea care, alături de soțul ei, Romulus Rusan, a pus piatra de temelie a Memorialului Sighet. Daniel Seiberling, director regional al Fundației Hans Seidel, i-a acordat, la deschiderea expoziției, distincția "Acul de Aur" , "pentru meritele sale pe parcursul unui mare număr de ani în efortul de a nu fi dată uitării propria istorie, pentru promovarea dezvoltării unei Românii libere, democratice şi europene".
Expoziția Democrație și protest poate fi vizitată până pe 14 octombrie. Intrarea este liberă.