Devoalări și simulacre

„În Republica Moldova nimic nu este ceea ce pare.” Am auzit de nenumărate ori această frază spusă cu o privire semnificativă adresată interlocutorului de cel care știe mai multe și face aluzie la un joc al măștilor pe scena publică, la conspirații și lucrături perfide, greu de deslușit.

Devoalări și simulacre

Și cam așa se întâmplă. Am trăit sub cele „trei ediții” ale Alianței pentru Integrare Europeană, culminând cu „statul captiv” al lui Plahotniuc, într-un fel de teatru japonez al umbrelor. Am urmărit o paradă a simulacrelor: cu oameni sus-puși care una spuneau, alta „fumau”, cu reforme costisitoare, pe bani occidentali, menite să instaureze justiția dar care n-au făcut decât să sporească inegalitatea socială și dezmățul în lux al „împărțitorilor de dreptate”. Cu discursuri antirusești, dar cu metode de guvernare ca în țara lui Putin. Cu alegeri mixte (uninominale), făcute, chipurile, să-i apropie de cetățeni pe aleșii poporului, dar care îndrituiau personaje corupte, selectate după principiul loialității față de „marele șef”. Ș.a.m.d.

Un stat ca Republica Moldova, cum s-a mai spus, a cărui memorie instituțională, în epoca modernă, nu putea să rețină decât ordinea României interbelice, dacă această memorie n-ar fi fost ștearsă cu sălbăticie de 50 de ani de comunism rusesc și sabotată în cei 30 de ani de tranziție post-sovietică „spre nicăieri”, într-o asemenea formațiune geopolitică în criză de identitate „formele fără fond” nu ar fi neapărat blamabile ab initio.

Ele sunt etapă inițială a fondării statului de drept – o cale deloc simplă, presărată cu țepi, așa cum s-a văzut și în evoluția țărilor est-europene eliberate de comunism în 1989. În Republica Moldova, care exersează independența împovărată mai degrabă de tradițiile parvenitismului și logocrației sovietice decât împărtășind pe cele ale Europei de dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-a aplicat zicala șmecheră: „Știți când ne-a fost nouă, moldovenilor, mai bine? Când au plecat rușii și încă n-au venit românii!” sau viceversa, nu contează. Sensul este același: „să fim lăsați să ne facem de cap cum vrem noi, că de asta avem statalitate!”

Un regim al arbitrarului absolut învelit într-un ambalaj cu poleială europenistă, pentru a cumpăra bunăvoința creditorilor occidentali, în interiorul căruia domină un sistem clientelar, construit pe relații de cumetrie și rubedenie. Singura loialitate într-un asemenea stat e cea a clanului, în care o mână spală pe alta, pentru a-și prezerva puterea și privilegiile. Dacă vreți, o imagine sugestivă: după 30 de ani de jaf organizat Republica Moldova seamănă cu o ciută hărțuită de o haită de hiene, de criminali protejați de o justiție coruptă, o ciută rănită care încearcă să se ridice pe picioare și nu reușește.

Cultura respectului față de lege, pe care se bazează relațiile într-un stat de drept, și o ierarhie construită după principiul meritocrației, nu aveau cum să se nască într-un teritoriu în care nu integritatea, nu competența au reprezentat trambulina succesului, ci nihilismul etic, adică servilismul nemăsurat și capacitatea de a răspunde la comenzi politice, precum și devoțiunea față de „vițelul de aur”.

Actuala putere se vede nevoită să impună schimbarea de sus în jos, făcând trimitere la puternicul mandat anticorupție primit de la alegători. Renunță la formula concursurilor pe post – democratice ca formă, dar vicioase în esența și în conținutul lor –, ci să-i asume politic pe noii directori ai instituțiilor de drept. Vechile proceduri vor fi sacrificate în numele unei eficiențe deocamdată prezumate, dorite.

Evident că nici această modalitate, prin numire din partea partidului de guvernământ, nu oferă garanții, pentru că vorbim, din nou, de Republica Moldova în care „nimic nu este ceea ce pare”, dar nu există o altă cale decât a încerca, mereu și mereu, oameni și formule de organizare înnoite, până când mașinăria justiției va începe să funcționeze corect. Pentru că miza reformei, cel puțin la această etapă, este eradicarea marii corupții, finalizarea dosarelor de rezonanță. Nu poți cere populației sacrificii și înțelegere pentru dificila perioadă economică prin care trecem, dacă nu înlături sursa fundamentală a răului – corupția la nivel înalt. Și dacă nu faci curățenie în zona organelor de drept și regulatorii, cum sunt ANRE, Consiliul Concurenței, Consiliul Coordonator al Audiovizualului ș.a.

Tot din sfera lui „nimic nu este la noi ceea ce pare” e și scandalul provocat de o cunoscută jurnalistă de la un post independent de televiziune de la Chișinău. Aceasta a recunoscut săptămâna trecută că tatăl copilului ei, copil despre care afirmase mult timp altceva pentru a-l proteja, este raiderul fugar Viaceslav Platon.

Mărturisirea acestei vedete TV, până mai ieri aprigă luptătoare cu regimul oligarhic, reprezintă, s-a spus, o lovitură sub centură aplicată presei, afectând credibilitatea jurnalismului independent, pentru că după „defecțiunea Morari” poți suspecta pe oricine din mass-media, cu deosebire pe cei foarte vocali și curajoși în a demasca marea corupție, că ar avea o agendă dublă sau triplă.

Agitatori de-ai lui Plahotniuc au și început să formuleze teorii și acuzații aberante despre jurnaliști și formatori de opinie respectabili că ar fi cu toții agenți infiltrați de FSB-ul rusesc. De la Londra, delapidatorul Platon, condamnat la ani grei de pușcărie și eliberat de „prietenul său Stoianoglo”, cum se vorbește la Chișinău, sfidează Republica Moldova, împroașcă insulte la adresa actualei guvernări și amenință cu răfuiala presa independentă.

Subiectul Natalia Morari a lunecat pe o pantă a cancanului, a început să semene cu un roman polițist sau cu telenovelă mexicană. S-a dezbătut, între altele, și dreptul inalienabil la viață privată, însă miezul problemei constă în conflictul de interese în care s-a aflat jurnalista, pentru că o asemenea dedublare conduce la de-credibilizarea presei independente, fapt ce convine de minune sistemului corupt care contraatacă din răsputeri pentru a șterge linia de demarcație dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună.

Nu sunt clare motivele pentru care dna Morari a făcut această mărturisire, dificilă pentru ea. Jurnalista a pretins că a fost șantajată de angajați ai SIS și a decis să vorbească prima, să dezvăluie simulacrul în care trăia, însă serviciul neagă aceste acuzații și a încurajat-o să se adreseze la Procuratura Generală, cea care, din spusele jurnalistei într-o ultimă postare a ei pe FB, este condusă de „un om foarte corect”, Alexandr Stoianoglo. E puțin probabil ca vexata jurnalistă să depună o plângere împotriva angajaților SIS. Și atunci de ce a vorbit, ce stă în spatele acestei devoalări: simpla și fireasca dorință de a se elibera de povara duplicității sau un alt scenariu, regizat de la Londra?

„În Republica Moldova nimic nu este ceea ce pare.” Suntem în ape tulburi. Și nămolul este răscolit de cei ce se opun reformei, statului de drept și libertății de exprimare. Va fi nevoie de multă luciditate și determinare pentru ca adevărul să iasă la iveală, iar campania de discreditare a presei independente, orchestrată de penalii „din țară și din exil”, să fie zădărnicită.