Mihail Bulgakov (1891–1940)
În ultimele zile de primăvară ale anului 1931, cererea disperată de concediu în străinătate a lui Mihail Bulgakov (1891–1940) era respinsă de către autoritățile sovietice. Kremlinul nu i-a răspuns la scrisoare, după cum nu se sinchisise nici cu toate celelalte trimise anterior. În loc să se relaxeze pe malurile Senei, Bulgakov avea să-și mai petreacă o vară în apropierea râului Kliazma. Scriitorul înțelege că se află prins într-o colivie mai strâmtă decât și-ar fi imaginat. Un manuscris al romanului său, Diavolul la Moscova, ars în 1930, zace din nou pe masă. De data asta însă, are un titlu diferit, pentru că povestea nu va mai fi o satiră politică. În cei opt ani de viață care i-au mai rămas, se va transforma într-o confesiune personală, sau chiar o profeție. Autorul de 41 de ani—șapte piese de teatru, trei nuvele și un roman—era gata să-și urmeze planul.
Lupta împotriva stupidității și vulgarității a fost profesiunea de credință a lui Bulgakov, a doua lui natură, dacă vreți, stilul său de viață. Satira îi era sabie, sarcasmul pavăză. Asta l-a preocupat pe el, mai cu seamă în anii 1920, ducând la o ură nedisimulată din partea criticilor literari sovietici. În 1929, o interdicție semi-oficială de a-și mai pune în scenă piesele și a-și mai publica romanele a rupt pentru el acel echilibru fragil. Cei trei ani de exil forțat din teatru și literatură l-au călit. Avusese destul timp să se gândească singur și, finalmente, să păstreze distanța față de vechiul sine. Și-a promis că nu-și va mai risipi orzul pe gâște. Se află deja deasupra gloatei literare și îi poate disprețui acesteia opinia pentru că se simte deja ca un Maestru: un Nikolai Gogol la Paris, purtând mica pălărie neagră de academician francez.
Istoria franceză era unul din subiectele preferate ale scriitorului. Viața domnului de Molière, o bufonerie a desfătărilor de secol XVII, fusese apreciată ca una din cele mai bune piese ale sale. În plus, cunoscuse o femeie căreia îi atribuia sânge nobil, sângele nopții Sfântului Bartolomeu. Ea, o descendentă din Regina Margot, Marguerite de Valois—Margareta, îi va broda pe pălărie un „M” aurit. Îi va fi a treia și ultima soție: Elena Sergheevna!
Diavolul se află încă în centrul poveștii, iar numele lui este, în sfârșit, decis—Woland—deși fermul „W” german stă gravat pe cutia lui de țigări. Deloc surprinzător, Bulgakov este un poliglot. Ochii diferiți—unul este verde și nebun, iar celălalt, negru, gol și mort—completează alte „echipări” satanice neoclasice precum ocazionalele băi sulfuroase pentru picioarele gutoase sau o ponosită mantie peticită, asemeni cămășii de noapte a Țarului Alexandru al III-lea. Portretul Diavolului este vag, dar corect politic. Și mai mult, este descris ca fiind aristocratic, cu o aplecare spre melancolie. Diavolul nu omoară cu mână proprie, el lasă treaba murdară pe mâna adepților săi. Preferă să observe maniere și moravuri în vreme ce face comentarii erudite. „Omnipotent, omnipotent!”, exclamă Margareta, văzând manuscrisul Maestrului refăcut din cenușă, în vreme ce Elena Sergheevna își asigură prietenii că Kremlinul „este înțelegător cu noi”. De ce a fost scutit Maestrul? De ce n-a fost tăiat firul care separă viața de moarte?
La câteva zile după sinuciderea lui Vladimir Maiakovski la Moscova, pe 14 aprilie 1930, Mihail Bulgakov primea un telefon de la Stalin. O scurtă conversație avea să se termine ambiguu: „trebuie să ne întâlnim să vorbim”. Trei luni mai târziu, autorul îi scria unui prieten: „M-a sunat Secretarul General. Mergi pe mâna mea: a vorbit puternic, clar, solemn și elegant”. Adăuga: „O speranță s-a ițit în inima scriitorului: tot ce rămâne este să-l văd și să-mi întâmpin soarta”. Nu s-au întâlnit niciodată, Bulgakov cu Stalin, iar portretul lui Woland a rămas obscur. Dar acel telefon l-a salvat pe Maestru, ca și când ar fi câștigat o sută de mii de ruble la loterie: i s-a permis să lucreze, să respire, să trăiască.
Este cu adevărat trist cum se strecoară clemența uneori, neașteptat și viclean, prin cele mai înguste crăpături. Chiar și într-o epocă a telefonului și mașinilor cu motor. Da, chiar și în apartamente cu câte șase familii în fiecare. Patru ani mai târziu, un alt telefon decidea soarta unui alt maestru...
*Telefonul dat de Stalin lui Boris Pasternak în 1934, privind soarta lui Osip Mandelștam, a fost relatat de Nadejda Mandelștam în memoriile sale.