Diplomația moldoveană: ce gândim și cum vorbim

Se știe că politica, diplomația îndeosebi, e un domeniu care îți cere să stăpânești bine limbajul. Contează foarte mult conținutul mesajelor tale, dar și veșmântul formulării, expresia. Nu poți să ignori așteptările interlocutorului tău străin, mai ales când ești la el în vizită, și la fel nu poți uita nici de cei de acasă, care îți urmăresc prestația de la distanță. Ca diplomat, ca om politic, trebuie să fii atent la pericolul ca cineva să-ți răstălmăcească spusele, să le absolutizeze, să le instrumenteze împotriva ta.

Tocmai asta i s-a întâmplat, și nu prima dată, lui Nicu Popescu, ministrul de Externe și al Integrării Europene, tot el și vicepremier în guvernul Natalia Gavriliță. Dl Popescu a ajuns ținta unor critici vehemente la Chișinău după întâlnirea sa cu Lavrov, ministrul rus de Externe, și mai cu seamă după un interviu oferit postului de radio „Echo Moskvî”, un fel de tribună democratică a presei rusești, finanțată de Gazprom.

Alexei Venediktov, directorul „Echo Moskvî”, i-a pus întrebări incomode ministrului Nicu Popescu, a căutat să-l provoace la sinceritate, să atingă subiecte în general evitate la conferințele de presă ale diplomaților sau discutate cel mult în spatele ușilor închise.

Unul dintre acestea a fost subiectul Unirii Republicii Moldova cu România, deranjant pentru Moscova. Nicu Popescu a declarat că majoritatea populației din Moldova nu-și dorește Unirea. Adică a spus exact ce voia să audă publicul rus, poate dintr-un exces de amabilitate sau de prudență, sau dintr-un reflex al omului educat care nu vrea să-și contrarieze interlocutorii, dar nu despre Venediktov era vorba. Nicu Popescu avea în minte Kremlinul. A și subliniat că vorbește în calitate de ministru, nu de simplu cetățean, că își asumă ceea ce afirmă.

Vitalie Ciobanu

Declarațiile lui Nicu Popescu au stârnit un val de critici la Chișinău și la București. Ministrul Popescu, s-a spus, neglijează, cu formularea sa excesiv de culantă față de „partenerii ruși”, procentajul în creștere al unioniștilor din Republica Moldova. Și nu doar atât. Ministrului moldovean de Externe i s-a reproșat faptul că a jignit contribuabilul român, care nu și-a precupețit eforturile pentru a ajuta Republica Moldova de la declararea independenței încoace și mai ales în acești ani de criză pandemică.

N-au fost doar comentarii de presă. S-au organizat și acțiuni de protest în fața sediului MAEIE, pe fundalul sonor al imnului URSS, la care s-a cerut demisia ministrului. Președinta Maia Sandu a fost somată să nu-l includă pe Nicu Popescu în delegația care urma să facă deplasarea la București, ieri, 23 noiembrie, cu prilejul aniversării celor 30 de ani de la „stabilirea relațiilor diplomatice dintre București și Chișinău” (ce stupefiant ar suna această formulă în urechile unui român interbelic!). S-au făcut din nou constatări despre guvernul proeuropean și reformist instalat prin votul majoritar al moldovenilor care, la o intersecție de destin, într-un moment sensibil, greșește direcția. Vizată este mai ales președinta Maia Sandu care și-ar fi luat în echipă oameni inabili în exprimare și dilematici cu privire la identitatea lor națională.

Declarația nefericită despre Unire a eclipsat alte mesaje ale dlui Nicu Popescu, formulate în discuțiile cu oficialii ruși sau în dialogul informal de la „Echo Moskvî”: cele despre suferințele cauzate moldovenilor de Pactul Ribbentrop-Molotov și cele despre necesitatea retragerii trupelor rusești din Moldova și a distrugerii armamentului rusesc de la Cobasna.

Cred că nu doar în diplomație, ci la nivelul întregii guvernări de la Chișinău, este nevoie de o artă a exprimării, pentru ca o declarație făcută la Moscova, la București sau la Bruxelles să nu provoace reacții vehemente. Desigur, nu poți împăca tabere antagonice, dar se cuvine să cunoști bine realitățile de acasă și să nu uiți mesajele esențiale ale guvernării din care faci parte. Nu cred că politicienii proeuropeni din Moldova nu au capacitatea să gândească niște formule de exprimare care să nu stârnească furtuni și blesteme, vituperări și acuzații de trădare.

Este înțelept (și corect până la urmă) să invoci voința poporului, să vorbești despre o societate democratică și pluralistă în țara ta, despre (co)existența unor puncte de vedere opuse, despre competiția diferitor viziuni referitoare la viitorul Republicii Moldova – stat cu aspirații clar proeuropene, aparținând civilizației europene. Or, fără „voința poporului și a Creatorului”, vorba ceea, n-ai să faci nici Unire, nici alianță interplanetară, nici integrare în absolut!…

Cifrele în creștere din sondaje ale unioniștilor basarabeni sunt o realitate. Pentru Maia Sandu și PAS au votat în mod covârșitor cetățenii cu viziuni unioniste. Alegerile din 15 decembrie 2020 și cele din 11 iulie 2021 însă nu au avut ca obiectiv Unirea cu România, ci eliberarea statului din captivitate oligarhică, ieșirea din prizonieratul geopolitic și energetic al Rusiei (că se numește „CSI” sau altfel), alegerile din 15 decembrie 2020 și cele din 11 iulie 2021 au fost despre redobândirea șansei de a ne decide viitorul în libertate. Despre asta au fost! Unioniștii care au votat pentru PAS și pentru Maia Sandu gândesc într-un cadru democratic, instituțional și constituțional, sunt realiști și responsabili.

„Noi avem niște obiective concrete, circumscrise mandatului pe care l-am primit de la cetățeni, însă nicio guvernare nu poate avea cuvântul hotărâtor și ultim asupra destinul național. Decizia este a poporului” – iată formula pe care orice om politic responsabil de la Chișinău o poate rosti fără „a zădărî” pe cineva și fără a avea sentimentul neplăcut că oferă răspunsuri ipocrite, că intră în conflict cu propria conștiință.

Pentru că se întâmplă, iată, că abia întors de la Moscova, unde ai făcut niște declarații, să trebuiască să pleci la București, ca să dai alte asigurări și mai ales să semnezi o importantă foaie de parcurs. Și cam în aceeași zi să ne ajungă din urmă mânia rușilor care n-au fost satisfăcuți de zâmbetele prietenești ale ministrului Nicu Popescu și să ne înainteze un ultimatum: Moldova să-și plătească datoriile la gaze în 48 de ore, altfel ne închid robinetul, iar guvernul de la Chișinău, în mare surescitare, să nu mai știe de unde să scoată bani pentru a-i arunca în hăul fără fund al Gazpromului.

În tabăra proeuropeană se poartă un război retoric, cu încrâncenări inutile, se intră în lungi reprize de explicații, comentarii, nuanțări și „erate”, în timp ce pe harta sau, dacă vreți, pe „globul Moldovei” se lățește shor-landul, adică dezmățul banilor murdari. Echipa de „aburire” a electoratului din solda principalului acuzat de furtul miliardului obține un succes la Bălți, unde Marina Tauber – o apropiată a fugarului Ilan Shor – e pe punctul să câștige alegerile la primărie. Trăim într-o hologramă, în orizontul unui „Monaco” promis, mai întâi la Orhei, acum la Bălți și mâine poate și la Chișinău și apoi în toată țara.

O fi Bălțiul orașul nostalgicilor urss-iști, dar ne transmite un semnal de alarmă, vorbește despre o tendință pe care actuala guvernare ar trebui să o trateze cu seriozitate, nu în cheie bășcălioasă și autosuficientă. Valul scumpirilor și „generalul iarnă”, dirijat de la Kremlin, va lovi mai devreme decât va reuși justiția noastră reformată și evaluată la integritate să-i pună la respect pe Shor, Plahotniuc, Platon și pe ceilalți prădători care ne râd în față.