Vineri 9 aprilie se împlinesc două sute de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire (1821-1867), autor al Florilor răului (1857), volum socotit o piatră de hotar în evoluția poeziei moderne.
Your browser doesn’t support HTML5
Două sute de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire
Charles Baudelaire
Volumul se distinge în primul rând prin arhitectura lui foarte elaborată, o primă secțiune marcând tensiunea dintre spleen și ideal, pentru ca ulterior, printr-un crescendo savant, să se ajungă la secțiunile având drept motive tematice revolta și moartea. Pentru Hugo Friedrich, reputat teoretician, autor al unui studiu de referință (Structura liricii moderne, 1956), definitorii pentru poezia baudelairiană sunt relația dintre satanism și idealitate, depersonalizarea, importanța acordată formei, estetica urâtului, magia limbajului. Poetul acordă prioritate fanteziei, imaginației fără limite: trebuie să mergem, spune el, „au fond de l’inconnu pour trouver du nouveau” („la capătul necunoscutului pentru a găsi ceva nou”).
El a propus, de altfel, termenul de „supranaturalism” pe care, mai târziu, Apollinaire l-a adaptat și a creat cuvântul „suprarealism”, definind curentul literar care eliberează total și imaginația și limbajul. În lirica lui Baudelaire își află rădăcinile și simbolismul, și Verlaine, și Rimbaud, și Mallarmé. Îl recunoaștem, de pildă, pe Rimbaud atunci când Baudelaire spune: „vreau câmpii colorate în roșu și copaci colorați în albastru” iar pe Mallarmé în textele în care apare obsesia călătoriei către îndepărtate ținuturi exotice.
O excepțională posteritate au avut Corespunderile, text în care poetul stabilește legături misterioase între parfumuri, culori și sunete („Comme de longs échos qui de loin se confondent/ Dans une ténébreuse et profonde unité,/ Vaste comme la nuit et comme la clarté,/ Les parfums, les couleurs et les sons se répondent” – „Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund,/Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,/ Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”, trad. Al.Philippide).
Nu mai puțin celebre sunt poemele în care Baudelaire glorifică frumusețea, pe care o vede ca pe un sfinx neînțeles, tronând în azur, dar o evocă și în ambivalența ei, izvorând din cer sau din infern. Rămâne însă aspirația, ca în Invitație la călătorie, către o lume unde totul este „ordine și frumusețe,/ lux, calm și voluptate”. Textele din ciclul Spleen traduc o dureroasă criză existențială, accentuată de obsesia morții.
Baudelaire, să nu uităm, a fost și un pătrunzător critic de artă, a scris despre Delacroix, despre romantism, despre saloanele de pictură din acei ani. Paginile de jurnal conțin fulgurații de geniu precum și schițe ale unor texte rămase nescrise. L-a tradus și l-a impus în Franța pe Edgar Allan Poe, a cărui concepție despre poezie i-a servit drept model. Bicentenarul Baudelaire este, alături de bicentenarul Flaubert, unul dintre evenimentele culturale majore ale acestui an.