Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!

Cu câteva zile înaintea comemorării morților din decembrie 1989, justiția din România s-a pus în mișcare: au fost chemați martorii la primul termen al dosarului Revoluției. Nu au fost chemați pe rând, ci vraiște, cam cum e și dosarul depus la tribunal. Era, de fapt, un gest publicitar, o demonstrație că iată, un mecanism juridic blocat politic atâta vreme începe să funcționeze imediat după alegerile prezidențiale. Așadar, era nevoie de un nou (vechi) președinte pentru ca justiția să-și vindece parezele.

Mii de oameni au făcut coadă pentru a depune mărturie într-un dosar despre care șeful Asociației 21 Decembrie, Teodor Mărieș, spunea că este prost întocmit și că trebuie restituit la Parchet pentru reluarea urmăririi penale. Oamenii care așteptau răbdători pe lângă zidurile tribunalului pe o vreme cam câinoasă să depună mărturie cum le-a distrus comunismul viața sunt imaginea nivelului ipocriziei care contaminează establishment-ul de partid și de stat atunci când aude vorbindu-se despre datoria morală de a-i prinde pe criminalii celor aproape cinci decenii de comunism (inclusiv pe cei care au ucis în timpul Revoluției).

Sutele de martori veniți la tribunal sunt imaginea vie a justiției ultimelor decenii, cea incapabilă să soluționeze dosarele mari ale istoriei recente, dar preocupată să simuleze îngrijorarea și preocuparea. Puterile în stat au avut cam aceeași filosofie de viață și înainte și după căderea comunismului: restanțele morale pot fi amânate, ocultate, uitate și anulate, uneori exorcizate public, că exorcismul le pare unora un sacrificiu și dă bine în sondaje. E plină istoria recentă de cabotini, de lupi moraliști, de referendumuri, declarații și condamnări teatrale. Așteptând la coada tribunalului, nu puțini își vor fi spus, ca pe vremuri: Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!

Cuprins, parcă, de empatie și înțelegere, procurorul general, plagiatorul Bogdan Licu, făcea zilele trecute un gest poetic cerându-și scuze în fraze solemne „victimelor Revoluției Române din 1989 și întregii societăți românești”. Părea că vorbește din suflet, preocupat de faptul că instituția pe care o conduce nu a fost suficient de profesionistă să-și facă treaba. Dar chiar și aceste scuze sunt plagiate după cele rostite de Augustin Lazăr. Precedentul procuror general (pensionat după ce s-a aflat că a fost, pe vremea comuniștilor, șeful comisiei de liberare de la o închisoare politică unde respingea pe bandă rulantă cererile de reducere a pedepselor) a făcut mare tapaj când a depus la tribunal dosarul Revoluției constând în circa 330 de mii de file. Adică 3320 de dosare.

Este un dosar pe care predecesorul lui Lazăr, Tiberiu Nițu, îl clasase în 2015, pe motiv că tot carnagiul îl are ca autor pe Nicolae Ceaușescu, iar restul e istorie, deci nu poate fi urmărit penal. Așadar Augustin Lazăr a trimis, în aprilie acest an, un camion cu acte și declarații la tribunal (doar rechizitoriul avea 12 volume adică aproape 3300 de pagini!). Era în zilele în care stătea tot mai prost la capitolul imagine și se pare că a trimis dosarul la tribunal să-și cumpere indulgențe și să se reabiliteze (voia să iasă la pensie procuror general că d-aia se bat magistrații pe pensii). El le-a spus cu această ocazie românilor că-i pare rău: „Prezint scuzele Ministerului Public pentru durata excesivă a anchetei penale, care a durat aproape 30 de ani.”

Și, după cum decurg lucrurile, deși atât de îndelungată, ancheta va fi reluată. Dosarul continuă să treneze și, probabil că din pricina complexității, va băga în catalepsie orice complet de judecată. Bogdan Licu are de ce-și cere scuze: după reluarea dosarului, în 2015, s-au obținut nenumărate prescrieri și clasări. În fața maldărului uriaș de dosare te întrebi dacă acolo se află doar documentele relevante și, dacă este așa, cine le-a stabilit relevanța? Procurorii care spuneau în 2015 că sunt irelevante? Cine îi judecă pe judecătorii care convoacă cinci mii de oameni în aceeași zi, în același spațiu, la aceeași ședință de audieri?

Cine judecă incompetența procurorilor care au tergiversat atâta vreme dosarul păcatului originar în urma căruia s-a născut România contemporană? După ce și-a cerut iertare pentru tergiversarea anchetei Revoluției, așadar după ce a scăpat de povara morală a responsabilității, printr-o întorsătură grotească de vorbă și spirit, procurorul general Licu s-a declarat indignat de încercarea de reducere a pensiilor speciale ale grefierilor. Cum să nu aibă salarii și pensii speciale tocmai cei care împart dreptatea? O împart cu măsură, conform graficelor și ca să nu greșească proporțiile, ar fi bine să nu se schimbe nimic.

Anual, când se aprind lumânărelele în Pomul de iarnă, politicienii se strâng sub cetina lui tot verde și-și spun poezia patriotică, un fel de legământ solemn că amintirea acelor momente sângeroase va rămâne de-a pururi în mintea românilor. Căci românul s-a născut poet. Poet al Revoluției. Înainte vreme era al revoluției agrare sau al revoluției permanente. Așa s-au născut Dan Deșliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu și Adrian Păunescu. De treizeci de ani românul e poet al Revoluției din decembrie (decembrie ale Revoluției anticomuniste nu al instaurării Republicii comuniste).

Sunt poezii cu formă fixă în care se evocă momentele tragice, se promite răzbunarea și se manifestă indignarea că nu s-a făcut nimic pentru deconspirarea și pedepsirea vinovaților. Sunt orații funebre și figuri de stil războinice, dar care nu sperie pe nimeni. Nu fac decât să intensifice durerea celor care își dau seama că sunt la fel de departe ca acum treizeci de ani de aflarea adevărului și de pedepsirea criminalilor. Faptul că politicienii își bat capul cu rimele, ritmul și poetica revoluționară arată că nu-i străbat compasiunea și empatia față de eroii revoluției și față de urmașii acestora, ci preocuparea pentru capitalul politic. Eventual, se trimit niște jerbe/ coroane de flori pe care se scrie ceva cu auriu și se semnează citeț, să vadă toți reporterii cu câtă generozitate se consumă fondul de protocol al instituției. Astfel că mereu, de treizeci de ani, avem de-o parte mulțimea cernită a acestor urmași pe care amintirile îi copleșesc, iar de partea cealaltă demnitarii solemn-vorbăreți și plini de figuri de stil. Unii varsă vinul, alții îl beau din țărână.

Și câte nu au spus politrucii pe acest subiect! Mai puțin cine e vinovat. Ion Iliescu liriciza cândva pe tema tinerilor nebuni care ieșiseră în stradă în decembrie 1989 (tinerii nebuni în spatele cărora și-a desăvârșit el lovitura de stat). El este cel care a preluat de facto frâiele puterii din după amiaza de 22 decembrie, cel pe tura (și din vina) căruia au murit o mie de oameni la Revoluție. O crimă perfectă, se pare, de vreme ce procurorii nu-i știu nici azi autorul. Zilele trecute, Iliescu, fost scriitor de discursuri al lui Ceaușescu și succesorul lui, ales cu 85% în 1990, scria pe pagina sa de net că „Este momentul să încetăm să căutăm vinovați în orice situație în care este nevoie de soluții. Să ne asumăm responsabilități, ca niște cetățeni conștienți de drepturile, libertățile și obligațiile noastre”.

Și, pentru că pagina de net suportă multe și nu roșește, face un lung bilanț sărbătoresc descriind cum a subminat el sistemul din interior pentru a ne face viața mai bună în timpul și mai ales după Revoluție. Și, ca să vedem ce mai înțelege el din realitatea în care ne aflăm acum, după treizeci de ani de la revoluția și reforma lui, Iliescu își încheia lunga nota de plată spunând că alianțele cu NATO și Uniunea Europeană au fost vreme de ani de zile proiectul strategic al României, dar că acum acest proiect „s-a epuizat” și ar trebui adoptat altul, „axat pe consolidarea democrației, redefinirea misiunilor statului, reducerea decalajelor de dezvoltare și combaterea inegalităților economice și sociale, continuarea creșterii economice în ritm înalt.”

Să-l auzi pe Ion Iliescu vorbind despre consolidarea democrației sau redefinirea statului pare o glumă proastă. Iliescu a încălcat normele statului de drept din primele zile de putere, a încălcat toate normele democrației și bunului simț și nu a reușit în niciunul din prea-multele sale mandate să fie altceva decât un despot luminat care nu dă prea mulți bani pe principiile civilizației occidentale. Normal că proiectele NATO și UE i se par epuizate. Pe vremuri se spunea despre Iliescu: „Cine-a stat cinci ani la ruși/ Nu poate gândi ca Bush.”

Președintele Iohannis, cel care a patronat cu stinse exclamații emoționale în ultimii ani nepăsarea justiției/ statului față de aflarea adevărului despre Revoluției, a participat și în acest an, la Timișoara, la sărbătorirea momentului în care conștiința civică și revolta antitotalitară au pus stăpânire pe străzile orașului. „Orașul dintâi”, „kilometrul zero al democrației și libertății”, „noaptea umilinței” au fost sintagme cu care și-a condimentat discursul cel mai puternic om din țară din ultimii cinci ani și un pic. Îi căinează pe martiri, îi consolează pe urmași punându-și compasiune în metru antic și atât de banal: „durerea devine și mai sfâșietoare pentru cei care au pierdut un suflet drag. Lacrimile le brăzdează și mai adânc chipurile, în timp ce amintirile le răscolesc lungile tăceri apăsătoare.” Vrea dreptate și acum, ca și acum cinci ani, vrea să se afle „cine a tras în noi, 16-22” (și în zilele de după aceea), ba spune chiar că „dezonoarea cea mai mare pentru istoria României postcomuniste este că nu am aflat încă adevărul despre crimele odioase săvârșite la Revoluție, în care au fost implicate forțele de represiune ale regimului, în frunte cu Securitatea lui Ceaușescu” și recunoaște că este o datorie neîndeplinită a Justiției române „care trebuie reparată pentru victime” pentru a reda demnitatea unei națiuni și a o face să recupereze „momentul fondator al democrației sale”.

Puțin înainte să aibă aceste sentimente răscolitoare, președintele semna o lege prin care erau acordate importante sume compensatorii unor revoluționari de carton, a căror contribuție la evenimentele din decembrie 1989 a fost nulă sau tulbure. Unii spun chiar că s-au aflat de partea cealaltă a țevii cu care s-a tras în protestatari. Cert este că însuși secretarul de stat interimar de la departamentul pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist susține că anticomunismul acestor cinci sute de revoluționari despăgubiți este dubios, dacă nu cumva inexistent. Președintele spunea că nu are de ales. Ba da: să nu semneze.

Nimic din toate acestea, adunări solemne în Parlament, depuneri de flori la ore de maximă audiență, gesturi și fraze sforăitoare nu pot ascunde realitatea: statul postcomunist nu s-a dezis nici la această oră de crimele predecesorului său comunist. Par cu toții să dea importanță momentului doar pentru că Parlamentul European a omagiat Revoluția Română. Rezoluția adoptată acolo este opera lui Traian Băsescu preocupat acum de dosarul Revoluției mai mult decât în timpul celor două mandate petrecute la Cotroceni. Acum este indignat că statul român a întârziat nepermis de mult finalizarea aflării adevărului. Acum fix zece ani, Băsescu insista pe lângă procurorul general de atunci, Laura Kovesi, ca generalul Dan Voinea, cel care făcuse cercetările penale în dosarul Revoluției (pe care, se spune, îl îngropase) să fie reîncadrat. Chiar dacă, după cum spunea Kovesi, Dan Voinea făcuse cercetări vreme de 19 ani fără ca nimeni să poată fi condamnat pe baza acelor dosare. El urma de fapt să fie sancționat pentru neprofesionalism, preferând să se pensioneze. Mulțumim, Traian Băsescu! Și aici sunt bani dumneavoastră!

Din fericire, CSM a respins cererea lui Voinea de reîncadrare. Voinea putea rămâne la pensie încărcat de gloria de a-l fi trimis pe Ceaușescu în fața plutonului de execuție după o farsă judiciară care ne-a făcut de râs în istoria mondială a dreptului. Mi-ar plăcea să citesc o carte despre cele o mie de norme de drept și de bun simț încălcate de procurorul Voinea și judecătorul Popa în acest proces. Dar cine s-o scrie? Lia Savonea?

Instituțiile statului s-au mulțumit să-și schimbe firmele fără a-și face un serios examen de conștiință. Din arhivele lor am putea afla mai multe despre rețeaua de crimă organizată care a fost statul comunist însă documentele incriminatoare și revelatoare sunt închise cu trei lacăte. Miliția a devenit Poliție și nu vom afla niciodată care sunt milițienii care făceau arestări abuzive, torturau deținuții pentru a le smulge informații, uneori îi băteau până îi băgau în comă sau îi omorau. Cine comanda și cine executa? SRI a preluat de la Securitate nu doar efectivele, ci și năravurile.

Nu am aflat nici azi, la 30 de ani, nominal, care numele și biografiile postrevoluționare ale celor care au făcut poliție politică. Ce afaceri de succes au făcut după 1989 cu miliardele de dolari pe care, se spune, le acumulaseră în paradisele fiscale. Parchetul/ Ministerul Public își pune cenușă în cap pe tema dosarului Revoluției dar nu suflă o vorbă despre destinul procurorilor care în anii comunismului trucau dosare, arestau disidenții pe baza unor probe false, smulgeau mărturiile torturându-i fizic și psihic pe cei anchetați. Nici Ministerul sănătății nu ne spune câte femei au murit pe patul de spital pentru că au refuzat să dezvăluie cine le-a făcut chiuretaj. Nu am aflat numele medicilor care îi însoțeau pe procurori la patul de spital. De asemenea, nu știm care sunt medicii din sistemul penitenciar care asistau anchetatorii în lungile ședințe de tortură. Nu știm nici care era organigrama instituțiilor de sănătate mintală unde erau torturați unii ca Vasile Paraschiv. Armata, deși occidentalizată și profesionalizată, nu ne spune câți soldați au murit/au fost executați pe timpul ridicării Casei Poporului sau la construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră. Câți frontieriști au împușcat trupele de grăniceri? Cum era violată corespondența soldaților? Cum erau abuzați aceștia peste tot dar mai cu seamă în unitățile speciale de construcții?

Te întrebi ce aniversăm de fapt pe 22 decembrie, de vreme ce ne lovim mereu de reziduurile comunismului. Căci statul lui Iliescu l-a preluat în mare măsură pe cel al lui Ceaușescu și l-a asimilat diseminându-i toxinele în sistemul bancar (infectat cu oameni ai Securității), în economie, în conducerea sindicatelor, în Poliție, în universități și în ministere. Este radiația de fond a statului român căruia, dacă închidem lumina, îi vedem scheletul strălucitor-iridescent, ca un Pom de Crăciun în care atârnă tot soiul de bomboane otrăvite sau explozive.