După un an de război, vârstnicii ucraineni în exil și-au pierdut speranța de a mai reveni acasă

Tetiana Potapova are 62 de ani. În această fotografie o vedem călătorind cu tramvaiul în Cracovia, Polonia, pe 2 februarie. Ea a fugit din Ucraina după ce orașul său natal, Slobojanske, a fost ocupat de forțele rusești la începutul războiului.

Potapova a lucrat anterior ca chimist în Harkov. Acum se adaptează noii sale vieți din Cracovia:  învață limba poloneză și își îngrijește nepotul de 9 ani, Kirilo.

La o întâlnire a pensionarilor ucraineni și polonezi, care servește și drept curs de limba poloneză, Potapova aruncă zarurile în timpul unui joc de societate. Într-o discuție cu reporterii, ea și-a amintit momentele îngrozitoare când localitatea ei a fost ocupată de armata rusă. „Era imposibil să ieși din casă. Era înfricoșător. Rușii verificau pe toată lumea”, a spus ea.

Acest rucsac a fost singurul bagaj pe care l-a luat cu ea când a fugit de acasă. Potapova a simțit că nu a avut de ales decât să fugă, deoarece fiica ei avea nevoie de medicamente pentru diabet, iar nepotul ei dădea semne că presiunea psihică a războiului îl afectează.

Inițial, Potapova (a treia din stânga) a făcut menaj, dar nu după mult timp nu a mai primit oferte de muncă. Persoanele de peste 60 de ani, spune ea, nu sunt căutate pe piața muncii. „Îmi găsesc bucuria învățând limba poloneză.... Dar îmi lipsește slujba mea. Mă simțeam încrezătoare acasă. Aici îmi fac griji în mod constant”.
 

O altă ucraineancă din Polonia este Svitlana Skibina, în vârstă de 62 de ani. În această fotografie aprinde o lumânare în timpul unei slujbe la o biserică din Varșovia. Skibina a fugit din Harkov în aprilie anul trecut împreună cu soțul ei cu handicap, fiul, nora și nepoata.

Skibina a lucrat anterior la biblioteca Facultății de medicină, dar în Varșovia are puține opțiuni. „În primele două luni, am fost extrem de deprimată. Nu-mi doream nimic. Voiam doar să mă întorc acasă”, spune ea astăzi.

Soțul ei, Serhi, în vârstă de 62 de ani, stă pe un pat în apartamentul lor închiriat în Varșovia.

Deși Sviatlanei Skibina îi plac orele de limba poloneză, este bântuită de sentimentul de vinovăție. A plecat de acasă în vreme ce mulți dintre prietenii ei din Harkov continuă să sufere. „Durerea nu dispare. Ne vom mai întoarce vreodată? Aș vrea să ajut la reconstrucția orașului meu, dar voi mai avea suficientă putere?".

Un alt refugiat este Tamila Melnicenko, fostă asistentă medicală în vârstă de 82 de ani din Kiev. Pentru a se ține ocupată, citește clasici ucraineni și ruși, învață poezii și se plimbă pe coridoarele unui azil de bătrâni polonez.

Inițial, Melnicenko a fost luat în gazdă de o familie poloneză. Însă, din cauza vârstei sale înaintate și pentru că are dificultăți motorii, a fost transferată la azilul de bătrâni din Glogoczow, la 17 kilometri sud de Cracovia. Cazarea ei în acest azil este plătită de serviciile sociale.

 

Melnicenko și-a dat seama că nu mai era posibil să locuiască singură într-un apartament de la etajul patru din Kiev atunci când a auzit sirenele de raid aerian. A decis să plece împreună cu Oksana, fiica ei, și cu fiul acesteia. „Ne-am gândit că vom lipsi doar o lună și nu am luat nimic cu noi. Am lăsat chiar și vase nespălate în chiuvetă”, a spus ea.

Oksana o ajută pe Melnicenko să se dea jos din scaunul cu rotile într-o cameră pe care o împarte cu alți doi refugiați. „Eu nu deranjez pe nimeni. Personalul de aici este foarte amabil. Primesc mese calde. De ce altceva ar mai avea nevoie o persoană în vârstă?”, a spus ea. „Dar vreau să mă întorc în Ucraina”.

Gândurile ei se întorc mereu la Ucraina, unde a trăit toată viața și și-a crescut familia. „Sunt bătrână. Vreau să mor acolo. Acum nu știu unde voi muri”, a spus ea.