Pentru mulți localnici din regiunea ucraineană Donbas, invazia rusă din 2022 a marcat doar o escaladare a unui război care le-a bulversat viețile pentru prima dată în 2014.
În orașul Avdiivka, situat în estul țării, mulți civili intervievați la începutul acestei luni încercau din răsputeri să mențină un anumit sentiment de normalitate, chiar și în timp ce forțele rusești se apropiau.
Aici scria cândva „Iubesc Avdiivka”, la intrarea în orașul devastat din Donbas. Fotografia este făcută pe 28 martie.
Următoarele interviuri au fost realizate cu puțin timp înainte ca noile și controversatele reglementări să interzică efectiv accesul jurnaliștilor în Avdiivka și în alte zone de pe linia frontului.
Irina
În spatele gării din Avdiivka, de mult timp părăsită, trăiește Irina. Liziera de copaci din jurul casei sale a fost sfârtecată de obuze, iar vecinii se duc acum pe stradă să strângă crengile pe care le folosesc pentru a se încălzi.
Irina gătește în holul casei sale, unde este mai ușor să ventileze fumul. Pereții casei ei sunt perforați de șrapnele. Unele dintre aceste găuri au fost făcute de un obuz care a căzut în curtea ei în urmă cu câteva luni și care i-a amputat piciorul drept.
„Când mi-au spus că îmi vor tăia restul piciorului, nu m-am supărat. L-am întrebat doar pe fiul meu (care se vede în fundalul fotografiei de mai sus) dacă va avea grijă de mine”, își amintește Irina. „Când a spus că da, am știut că totul va fi bine”.
„Mi-e dor să lucrez și să mă plimb, dar nu-i nimic, chiar dacă mi-am pierdut piciorul. Se mai întâmplă lucruri d-astea pe aici. Nu înseamnă că nu mai am pentru ce trăi”, spune Irina, zâmbind.
Credința ei este împărtășită de mulți alții care au rămas în Avdiivka și care cred că pericolul din orașul lor nu este semnificativ mai mare decât în restul Ucrainei.
„Nu are rost să ne îngrijorăm de bombardamente. Fie te lovește bomba și mori, fie nu. Este ca și cum ți-ai face griji că vei avea un atac de cord”, spune ea. „Mă întristează că Ucraina a devenit un loc atât de periculos în care să-ți duci zilele, dar nu putem face prea multe în această privință.”
Având acces limitat la internet, unii localnici din Avdiivka nu pot accesa știrile, în timp ce alții preferă să n-o facă.
„Nu vreau să aud despre cât de gravă este situația din Avdiivka. Vreau să rămân aici și viața mea să rămână normală”, spune Irina.
Dima
Nu departe de Irina locuiește Dima, în vârstă de 12 ani. El și sora lui, Vika, sunt doi dintre cei 43 de copii care mai rămăseseră în Avdiivka la începutul lunii martie. La fel ca Irina, familia lui Dima încearcă să păstreze un oarecare sentiment de normalitate. Își petrec orele de veghe deasupra solului, în casa lor, și coboară în pivniță doar noaptea, când bombardamentele tind să fie mai intense. Casa lor nu a fost încă grav avariată.
„Atunci când schijele sau o undă de șoc fac ceva pagube, noi doar le reparăm. Este o muncă nesfârșită, dar ne place ca casa noastră să arate bine”, explică tatăl lui Dima, Serhi.
Faptul că trăiesc la suprafață îi expune la riscuri semnificative, dar, așa cum spune mama lui Dima, „sunt copii, ar trebui să crească într-o casă, nu într-o pivniță”.
Cei doi părinți se tem că autoritățile le vor evacua copiii cu forța.
„Poliția a încercat să ne convingă că copiii nu pot trăi aici, dar se înșeală”, spune ea.
Când este întrebat dacă îi este frică, Dima se uită spre mama sa. „Dacă părinților mei nu le este frică, nici mie nu o să-mi fie frică”, spune el.
Prietenii lui Dima au plecat cu familiile lor cu mult timp în urmă. El ar vrea să se poată juca cu ei pe stradă și să meargă din nou la școală, dar, în cele din urmă, nu este alegerea lui. Decizia aparține părinților săi.
Svitlana
În ultimul an, Svitlana a locuit în pivnița de sub clădirea ruinată care a fost cândva casa ei. Localnica din Avdiivka tremură de frig în pivnița plină de fum.
„Este greu de crezut că situația ar putea deveni mai rea decât este acum”, spune ea.
În timp ce vorbește, în apropiere explodează un proiectil. Pereții se cutremură și mici bucăți de beton cad din tavanul scund. Svitlana începe să plângă.
„Nici măcar nu-mi pasă de bombardament”, spune ea. „Vreau doar să aduc niște lemne de undeva. Uneori simt că dacă m-ar omorî o bombă ar fi mai bine decât să mor aici, încet, de frig.”
În ciuda exploziilor care răsună pe străzi, își pune haina pe ea și pleacă să vadă dacă prietenul din alt cartier mai are lemne de foc de rezervă.
În toată Avdiivka, oamenii se confruntă cu provocări similare: De unde să facă rost de mâncare și de lemne pentru sobă? Cum să ventileze pivnițele pline de fum? Când este sigur să iasă afară pentru a-și încărca telefoanele, lanternele și bateriile?
Voluntarii și autoritățile ucrainene au încercat de mai multe ori să o evacueze pe Svitlana.
„Am supraviețuit nouă ani de război. De ce aș pleca acum?”, spune ea. „M-am născut în Avdiivka și nu cunosc niciun alt loc decât acesta.”
Valeri
Nu departe de locul în care Svitlana se duce să caute lemne de foc locuiește Valeri. Sticla pocnește sub pantofii lui în timp ce se își face de lucru la intrarea într-o pivniță unde locuiesc mai mulți, la comun. Bărbatul de 65 de ani nu reacționează când o explozie răsună în apropiere și nici nu ridică privirea când o dronă survolează zgomotoasă strada. În Avdiivka, exploziile se aud la fiecare câteva secunde și, pentru unii, sunetul luptei a devenit ca un zgomot de fond.
Dacă îl întrebi despre bubuitul puștilor de asalt care se aude de pe o stradă vecină, Valeri ridică din umeri. Nu știe nimic concret. Este surprins să afle că adăpostul său se află la doar puțin peste un kilometru de pozițiile rusești care avansează.
„A mai rămas doar un kilometru? Habar nu aveam”, oftează el. „Ei bine, nici măcar nu mai sunt sigur cum arată Avdiivka. Încerc să stau sub pământ și, de câte ori trebuie să ies, nu mă duc prea departe.”
Valeri spune că va rămâne „câtă vreme lucrurile nu se vor înrăutăți prea mult în Avdiivka”.
Voluntarii administrației militare din oraș spun că aud acest răspuns des. Ei se tem că, odată ce civili precum Valeri decid că a devenit „prea rău”, va fi prea târziu să plece.