S-a născut la 18 iunie, 1977, în orașul Bălți. Și-a urmat studiile liceale și universitare în orașul natal. Este absolventul Universității de Stat “Alecu Russo”, facultatea „Limbi și Literaturi străine”. În 1999 părăsește orașul Bălți, dar și țara, pentru a urma un Master la Sofia, Bulgaria. Continuă cu un alt Master la Universitatea Paris 9 „Dauphine” de la Paris, unde și locuieşte în prezent. Este actualmente consultant în organizări și marketing. În 2010 își lansează un blog personal și publică online diverse texte, atât literare (poezie, proză scurtă, eseu), cât și publicistică, cu tentă social-politică. Din 2014 este editorialist pentru portalul Deschide.md cu o rubrică săptămânală în care comentează evenimentele din Republica Moldova. În 2017 publică la Editura Prut primul său volum de proză scurtă: „Alerta oranj sau Pe alocuri, viscole”. În 2018 publicӑ la Editura Vinea volumul, „și în realitate s-au întâmplat următoarele…”, care a primit „Marele Premiu „Ion Vineaˮ” pentru debut în poezie („Premiile Editurii Vineaˮ, ediția a XXVII, București, 2018).
Luni
Ziua începe la fel precum toate lunile: deșteptarea la 7h20 și fuga la bucătărie! să pregătesc micul dejun pentru copii și cafeluța pentru adulți. Deși cafeaua o face deseori și soția. Nu-i mare lucru, un detaliu, dar noi folosim doar cafetieră italiană, ia și asta 2-3 min. Cât stau eu și trebăluiesc printre blide se trezesc și picii. Apoi, cât ei mănâncă, eu am timp să hrănesc peștii din acvariu. Vietăți și peștii, trebuie hrăniți. Cred că toți părinții cunosc acest ritm alert cotidian. Mâncat, spălat, îmbrăcat, împachetat și ieșit spre școală! La școală mergem pe jos, așa că totul e cronometrat la minut. Ieșim din casă la 8h16 fix! Un minut-două întârziere ne face să ajungem la poarta școlii odată cu sunetul, iar asta înseamnă că picii vor intra în clase după sunet. Inacceptabil! Respectul se educă de mic! Apropo, un sfat pentru toată lumea: vreți să știți dacă vă respectă cineva cu adevărat? Nu se măsoară în cuvinte mieroase, ci în numărul de minute cu care o persoană întârzie atunci când o așteptați.
În Franța părinții nu au voie să intre în curtea școlii, de aceea e relativ aglomerat la poartă. C-o fi bine, ori rău, nu știu. Probabil e mai simplu de organizat astfel, contează mai puțin. Dar ne întâlnim în fiecare dimineață cu alți părinți și mai stăm la pălăvrăgeală v-o 5 minute. Minute importante și plăcute, de altfel. Probabil Parisul (poate că și alte orașe din Franța) este una din puținele metropole mondiale unde există o adevărată viață de cartier, unde se înfiripează cunoștințe și prietenii între vecini.
La servici merg cu tramvaiul. De când avem linie de tramvai în fața casei, mă simt boier: linia este directă până la servici, iar asta înseamnă 35 de minute de lectură! 1h10 în fiecare zi. Nu-i rău deloc, nu-i așa? Acum citesc o carte pe care mi-a împrumutat-o Tatiana Ţîbuleac: „Sonia ridică mâna” de Lavinia Braniște, pe care am văzut-o săptămâna trecută când și-a lansat romanul la Paris. Mă gândesc cu tristețe la Salonul de carte de la Paris anulat anul acesta din cauza coronavirusului... E un eveniment anual destul de important pentru mine, căci îmi permite să-mi reiînnoiesc stocurile de carte, românească în mod special, dar și să întâlnesc lume frumoasă din acest univers al cărții...
La servici toată lumea vorbește doar despre coronavirus. Sunt anulate si câteva evenimente profesionale, adunări, vizite, saloane... Până unde oare se va ajunge?...
În pauză deschid știrile. Verific dacă a apărut pe blog editorialul programat și îi dau share și pe rețeaua de socializare... Dau de știrea despre primul caz de coronavirus în Moldova. Nu este cazul suspect despre care știu încă de vineri. Înseamnă că ceea ce ne așteaptă în Moldova poate fi din domeniul apocalipticului. Suntem o țară plină de bătrâni... Din diverse surse înțeleg că e o debandadă absolută. Nu există proceduri, nu există mijloace... Nu există disciplină sau responsabilitate în general, de la vlădică la opincă. Și nu poate să existe fiindcă cetățenii nu au deloc încredere în autorități. Așa ni-i vatra, o vorbă de pe la noi...
Și bine fac, îmi vine să zic! E irațional, desigur, dar mă simt solidar cu toți acei care încercă să scape de orice formă de control, mințind, de exemplu, atunci când completează formulare. Nu mi-aș dori să fiu în pielea doamnei care a fost depistată bolnavă... Ce tratament barbar... Țara e ca o rană vie și nu poate aștepta niciun ajutor de la autorități. Mai rău: orice intervenție a lor nu va face decât să înrăutățească situația... Mă întreb: câte persoane au fost contaminate în timp ce pacienta a fost dusă pe drumuri?...
Capacul îl pune Dodon divulgând numele pacientei. Scârbos. Jegos. Nici nu mai am calificative.
Marţi
Ziua începe și mai devreme. Trebuie să ajung la birou la 8h00 dimineața: am o adunare cu clienți japonezi. Iau metroul în loc de tramvai, căci e cu 5 minute mai rapid. (Mă gândesc să vin mâine cu un autobuz (direct și acesta), ca să vă pot spune cât de dezvoltată este rețeaua de transport public la Paris).
Undeva, în paralel, se dezlănțuie povestea cu coronavirusul. Aflu că Italia se baricadează. Românii și cetățenii Republicii Moldova fug de acolo, ceea ce înseamnă că se întorc acasă. Acel gând care a apărut în week-end continuă să-mi tot dea târcoale: că va exploda la noi parcă nu mai am dubii, dar poate e mai bine să nu întreprindă autoritățile nimic? Oricum orice nu ar face, numai înrăutățesc situația... Lasă că vom muri noi câți vom muri și apoi ne adaptăm... De parcă cu alte griji sau năpaste nu-i la fel. Știu că e un gând cinic și oribil, dar nu mă lasă și pace...
Azi am primit indicații de la servici să ne purtăm PC-urile cu noi. Oricând putem fi rugați să rămânem acasă și să lucrăm de la distanță...
Seara îmi duc fata la conservator. Care încă funcționează, la fel precum școlile. Totul e în suspans. Trăim de azi pe mâine. Chiar dacă mă consider o persoană puțin influențabilă, îmi dau seama că nu este așa. Că sunt și eu o victimă a isteriei mediatice... Mă simt inconfortabil în hall acolo unde mai mulți părinți își așteaptă odraslele. Ies în stradă și hoinăresc prin cartier cât durează ora de corală a fetei.
Dar viața merge înainte. Se întâmplă și lucruri minunate. Un extraordinar volum de poezie românească, alcătuit, tradus și îngrijit de Radu Bata, „Le blues roumain”, a văzut lumina zilei! O dublă bucurie, căci a ajuns și un text de-al meu în acest volum! Din păcate, Salonul de carte de la Paris, pentru care era preconizată lansarea lui, a fost anulat. Dar cartea – nu! La acest salon ar mai fi fost lansată și o altă colecție de poezie românească, alcătuită de Jan H. Mysjkin, „Pour le prix de mă bouche”. Tot acolo ar mai fi fost prezent și romanul Tatianei Ţîbuleac, „Le jardin de verre”. Toate aceste cărți, chiar dacă ratează o formidabilă ocazie să strălucească la un eveniment select, există! Iar eu aș dori să menționez încă o performanță: „Le blues roumain” și „Le jardin de verre” au coperte semnate de Iulia Șchiopu! E extraordinar, nu credeți?
Miercuri
Azi copiii nu merg la școală. Nu e din cauza molimei, ci așa e programul ordinar aici. Ceea ce înseamnă 40 de minute de somn în plus pentru mine. O adevărată comoară. Dacă și aș putea zice că duc lipsă de ceva, atunci cu certitudine e somnul.
O zi care ar putea fi calificată drept ordinară, dar care poartă amprenta pandemiei COVID-19 (declarată oficial la nivel mondial). Ștreangul se strânge din ce în ce mai mult, măsurile restrictive plouă și se amplifică peste tot în lume.
E ziua în care se împlinește exact un an de când a plecat în lumea celor drepți un prieten foarte apropiat, Alexandru Leviţchi... Nu știu dacă am cunoscut o persoană care să-și iubească pământul care l-a născut mai cu patimă, mai generos. Să-ți fie țărâna ușoară, om bun, și sufletul împăcat!
Joi
Astăzi va fi o zi complicată. În afară de toate obligațiile cotidiene, familiale și profesionale, am de scris editorialul care va fi publicat mâine. Ceea ce înseamnă că voi avea o noapte foarte scurtă... Toată activitatea mea editorială (oricare, inclusiv aceasta) începe după ce pleacă copiii la culcare și mai apropii din grijile casei. Pentru un editorial am nevoie de aproximativ 5 ore. Ce rămâne e pentru somn. Această activitate este voluntariat pur și durează din 2014... Nu mă întrebați de ce o fac, nici chiar eu nu o mai știu. Mi-am fixat o dată când am să renunț, când am să-mi anunț retragerea pompos și cu fanfare. Dar constat că ziua respectivă e mai departe decât am sperat. O linie de orizont care fuge, precum îi stă bine unui orizont...
Știrile de acasă pe care le voi comenta sunt urâte de tot... COVID 19 e un revelator perfect! Iar principala lecție pe care trebuie s-o însușim din toate poveștile astea cu eschivările suspecților de monitorizare, cu fuga din spitale sau refuzul oricăror măsuri constrângătoare este următoarea: în Republica Moldova nu există acel „contract social” despre care vorbesc politologii și filosofii atunci când încearcă să justifice existența oricărei structuri statale. Am îndrăznit să vorbesc despre acest fenomen atunci când comentam absenteismul în creștere constantă la alegeri... „Coronavirusul” este un fenomen și mai strigător la cer. Cred că ar fi bine să ne întrebăm serios și fără eschivări despre legitimitatea acestui „stat”!
În altă ordine de idei, fiindcă tot voi fi nevoit să scriu despre asta, se discută mult despre „coaliţia” dintre PD și PSRM. În vara lui 2019, având în față rezultatele scrutinului (indiferent dacă ne plăceau ori ba), am fost printre acei foarte puțini care au îndrăznit să afirme că dintre toate „coaliţiile” posibile cea mai viabilă pentru RM era o înțelegere între ACUM și PDM. La celălalt pol, acel mai rău (îl prezentam drept o catastrofă), situam o eventuală înțelegere între PSRM și PDM. Iată-ne ajunși exact acolo. Nici nu doresc să revin asupra proceselor care ne-au adus aici. Tot ce am scris până acum e în spațiul public. Și nu retrag nicio silabă, în afară de greșelile gramaticale. În rest, îngrijorările despre eventualul acord, care chipurile va cădea azi-mâine, mă amuză. PSRM nu poate lua decizii fără participarea celorlalți, căci nu dispun de majoritate parlamentară. Chiar nu ne învață nimic trecutul, nici măcar cel mai recent? Cât valorează un angajament scris în Moldova?... Cum poți să vorbești despre eventualitatea sau caracterul iminent al unei coaliții când ea este deja exercitată?
Vineri
A căzut decizia pe care o așteptam... Ieri seara Președintele Franței a anunțat măsuri suplimentare pentru a permite să domolească răspândirea molimei. Am primit ordin de la servici să stăm acasă. De luni copiii nu mai au școală și asta cel puțin pentru o lună. Am aflat azi că o cunoștință mai îndepărtată și-a pierdut job-ul. Ea lucra în domeniul „evenimentialului”, sector la pământ acum. Cred că mai tare-mi este frică de consecințele economice decât de boala propriu-zisă.
Sunt obosit. Ca în fiecare vineri, de altfel. Dar nu-i nimic, va veni ea ziua când vom dormi și noi! Împăcați.
Pân-atunci – luptăm! Fiecare cu armele care-i stau la dispoziție.