Cea de-a treia carte a tetralogiei napolitane de Elena Ferrante,
Cei care pleacă şi cei care rămân, Pandora M, 2016, o are-n centrul acţiunii pe femeia de 30 de ani, c-o fi naratoarea Elena Greco, acum măritată Airota, c-o fi Lila Cerullo, măritată încă de la 16 ani cu Stefano Carracci, şi pe care-l părăseşte pentru Nino Sarratore, „prietena ei genială” la care se raportează mereu cea dintâi: „Şi totuşi, chiar şi când eu am locuit în alte oraşe şi nu ne întâlneam aproape niciodată şi, ca de obicei, nu aveam veşti de la ea şi eu mă străduiam să nu i le cer, umbra ei mă împungea, mă deprima, mă umplea de mândrie, apoi mă dezumfla, fără să-mi îngăduie să mă liniştesc” şi, ca să nu-i rămână datoare, şi viceversa:
„ – Elena a devenit mai rea?
– Nu, ea nu.
– Cum aşa?
– Am făcut un pact când eram mici: cea rea sunt eu”.
Şi ceilalţi sunt înclinaţi să le vadă ca un tot întreg, chiar dacă viaţa le-a despărţit demult, Elena plecând să locuiască la Florenţa cu soţul ei (neiubit!) Pietro, iar Lila mutându-se cu Enzo, fără a părăsi Napoli, de-ar fi s-o citez pe Nadia, fata de familie bună, acum încurcată cu un băiat din cartier:
„ – O prefer pe ea ţie. Sunteţi două ticăloase pe care nimic nu le poate schimba, două exemplare de drojdie sub-proletară. Dar tu faci pe simpatica şi Lina nu”.
De unde până şi maică-sa, care n-o prea are la inimă pe Elena, îşi atenţionează fiica: „Ce mai ai de împărţit cu aia, gândeşte-te la ce eşti tu şi la ce este ea, nu ţi-a ajuns cartea scârboasă pe care ai scris-o, vrei să continui prietenia cu o curvă?”. La celălalt capăt, şi soţul îi dă-n obraz: „Nu înţeleg cum relaţia asta a voastră a putut să reziste atât, în mod evident vă ascundeţi cu mare grijă tot ce ar putea să o distrugă. Şi a adăugat: fie n-am înţeles nimic din ea – şi e posibil, n-o cunosc –, fie n-am înţeles nimic din tine, şi asta e mai îngrijorător”.
Mustind de acţiune, explorând varii medii sociale – de la universul sufocant al unei uzine de cârnaţi la saloanele nobilimii milaneze, fără a uita de întrunirile universitare sau feministe –, romanul constituie şi o vastă frescă a Italiei în plină efervescenţă – suntem la răscrucea anilor 1968-1970, unda de şoc a lui „Mai ’68” zguduie Vechea Ordine! –, pe care dacă ar fi să-l rezum, tot la naratoarea Elena Greco aş apela: „Să pleci. S-o ştergi definitiv, departe de viaţa pe care o cunoşti încă de la naştere. […] Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniile următoare, că mă înşelasem, că era vorba de un lanţ cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraş, oraşul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Şi astăzi mai cred aşa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile”.
11 martie ’19