Elena Gidilica: „Eu sunt „fructul Siberiei” (VIDEO)

Se împlinesc 78 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei, când peste 25.000 de persoane, considerate o amenințare la adresa URSS, au fost trimise în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, precum Siberia sau Kazahstan.​

Pentru familia Elenei Gidilica, deportările nu-s doar niște evenimente fixate de istorie, deportările au fost și au rămas durere, dar și lecții de netăgăduit. Membrii familiei ei au fost deportați în valul doi dar a a avut rude care au fost ridicate in noaptea de 12 spre 13 iunie, 1941.

Elena Gidilica, Chișinău

​Elena Gidilica: „Eu sunt „fructul Siberiei”. De acasă, mama mea, Tatiana Vladei, originară din Chirileni, la cei 11 ani a fost deportată în Siberia de gheață și în 1956, când s-au întors, ea, venind fetișcană de 18 ani, a trebuit să se căsătorească, să dea naștere la copii și eu sunt un copil de-al ei. În familie am fost 4 și în viață suntem 3. Și de ce spun că sunt „Siberia de acasă”?

Pentru că pe noi s-a făcut istorie, pe acei copii ai căror părinți au fost deportați. Pe data de 6 iulie 1949, atunci când călăi înarmați, la ora 2 noaptea au venit la fereastra bunicii mele, Elena Stârcu din Chirileni, rămasă văduvă cu 4 copii, soțul a decedat în război în 1944.

Elena Gidilica: „Eu sunt „fructul Siberiei”

A îndurat foametea care a fost și atunci, în 1949, când au bătut la fereastră și a deschis bunica, la fiecare geam și la fiecare ușă stăteau călăi înarmați până în dinți. Și au intrat în casă, erau cu reprezentanții sovietului sătesc și i-au spus în câtva timp (ea era în cămașa de noapte, că era după miezul nopții), i-au spus să ia strictul necesar că urmează să fie duși în alt ținut. Ea n-a conștientizat ceea ce i se spunea și ce o așteaptă, și-a pierdut cumpătul și nu îndeplinea acel ordin. Avea niște gâțe mari, fiind de statură mică, plăpândă, avea puțin peste 40 de ani și a apucat-o de gât și a început s-o arunce prin casă.

Comemorare: primul val al deportărilor staliniste

Și cei 4 copii - cel mai mare era învățător, avea 22 de ani și mama mea, ultima, avea 11 ani – răcneau într-atât că țipetele lor nu puteau fi oprite. I-au spus să ia strictul necesar, ea a înhățat din blidar 4 linguri în loc de 5, ea nici nu s-a gândit la sine și a luat un suport de acesta de făină care se face seara, din sacul mare cu făină de porumb se lua cu ceva – cățuie, cățuie, da, și a luat aceasta într-o mână, ducea cățuia ceea cu făină, iar în alta cele 4 linguri, dar le ținea așa de sus de parcă ar fi mers cu un tricolor.”

​Europa Liberă: Povestiți acum aceste crâmpeie durute pentru Dvs., pentru familia Dvs. După proclamarea independenței Republicii Moldova despre deportări au început să vorbească cu text deschis cei care au fost impuși să ajungă în Siberii de gheață, până atunci se discuta pe la bucătărie, prin unghere sau prea puțin, inclusiv în familie se depănau amintiri despre ceea ce au trăit cei deportați. Cât de des ați discutat despre ceea ce a fost?

Elena Gidilica: „Până la independență, am cunoscut doar noi, familia noastră...”

Europa Liberă: Pe timpul Uniunii Sovietice, deportații se considerau dușmanii poporului.

Elena Gidilica: „Exact. Și vreau să vă spun că la noi s-a vorbit, dar s-a vorbit cu glas încet...”

​Europa Liberă: Cu jumătate de voce...

​Elena Gidilica: „Și aproape nici jumătate nu era, cu geamurile acoperite. Din cei 3 copii, eu fiind a doua, cel mai bine am memorat eu. Pe mine acest subiect m-a atins enorm, eu cunoșteam doamnele care veneau la bunica mea după țesătura stofei, după îmbrăcăminte, erau foarte delicate și intrau în casă, închideau ușa foarte încet, trăgeau perdelele și vorbeau în șoaptă. Și această șoaptă pe mine încă mai mult m-a marcat și eu mă urcam pe cuptor, mă ascundeam și ele vorbeau încetișor-încetișor, iar eu puneam urechea și ascultam foarte atent și când auzeam cum ele plângeau, eu începeam să fac „îhî-hî...”, așa de tare plângeam că mi se astupau tocmai urechile și bunica Elena i-a spus mamei mele că „Lenuța-i foarte inimoasă” și să nu mă mai lase, să nu-mi dea voie în casă. Eu de-acum vedeam când bunica iese din casă și mă strecuram repede pe cuptor, că ele, doamnele nu știau povestea mea și eu mă urcam repede pe cuptor, mă lipeam și iarăși ascultam. Dacă am văzut că nici așa nu merge, eu ce făceam? Când intrau ele în casă, eu veneam cu o cană de apă și poate o vărsam pe jumătate și le întrebam: „Nu vreți apă?” sau veneam cu vreo plăcintuță și le spuneam că „v-am adus plăcintuță” sau îmi făceam treabă ba să așez niște haine...”

Fotografii de familie ale Elenei Gidilica

​Europa Liberă: Vă era foarte interesant să ascultați cum deapănă amintirile?

Elena Gidilica: „Îmi era foarte interesant și mă durea, mă durea. Atât de mult pe mine m-a durat și mă doare și în ziua de azi, pentru că de asta nu s-a vorbit absolut deloc. La 6 iulie, mama mea, Tatiana, avea 4 clase când au deportat-o, era cea mai bună la învățătură din clasă și când a revenit în țară colegele ei erau surori medicale, erau învățătoare de clasele primare, iar mama mea a trebuit să târâie o sapă... (plânge) și să muncească pe dealuri la colhoz. Și era foarte greu, era o muncă titanică, se împărțea norma asta care era de vreo 4 hectare și jumătate numai de sfeclă de zahăr, era porumbul, era răsărita, erau foarte, foarte multe și se îngrijeau greu și totul cu sapa și eu mă gândeam așa: „Dacă mama mea ar fi fost învățătoare sau soră medicală...” De ce am menționat că eu sunt „mărul Siberiei”? Pentru că

mama s-a îmbolnăvit foarte grav și ea a trecut prin calvar, ea a plecat în lumea celor drepți și a dus un roman cu ea, prin ce a trecut ea acolo în cei 7 ani de Siberie. Și așa, prin șoaptă, când ne duceam la prășit, ea ne povestea și noi puteam să luăm o geantă plină cu mâncare, dar nici nu ne atingeam de ea absolut deloc. Noi toată ziua plângeam, ne durea, pentru că era mama noastră și asta nu puteai s-o spui nici la cel din dreapta ta și nici la cel din stânga ta care prășea, pentru că putea să te toarne, iar lecțiile de istorie se făceau prin noi, că nu spuneau că „uitați-vă, Lenuța Vladei face parte din cei mai gospodari oameni ai neamului acesta, că ei au fost capii satului”, dar spuneau: „ea-i fiică de culac” și deschideau un DEX, se opreau asupra cuvântului „culac” și-mi spuneau fel de fel de cuvinte. A fost foarte, foarte greu...”

Europa Liberă: Deseori când vorbești cu generațiile de astăzi prea puțin cunosc, deși la orele de istorie acum profesorii vorbesc despre această filă. Care sunt lecțiile pe care trebuie să le însușească generația de astăzi?

Elena Gidilica: „Îmi cer scuze, în Chirileni, Ungheni, nu este nicio placă comemorativă. Eu nu știu ce se vorbește la școală. Sunt deportați din primul val și din al doilea val, sunt 9 familii. Nu este nici măcar pe o tinichea, nici pe nimic, pe nimic nu este incrustat numele celor care au fost ridicați...”

Europa Liberă: De ce e necesar să se cunoască adevărul despre acele timpuri?

Elena Gidilica: „Cu cât mai mult o să se cunoască trecutul, cu atât mai frumos o să ne fie viitorul, pentru că multă lume nu cunoaște prin ce calvar au trecut deportații, cine au fost ei, ce posturi au deținut, de unde s-au tras acei „nimeni”, pentru că erau „nimeni” acei care au întocmit listele celea...”

Europa Liberă: Dar ați aflat cine au fost aceia care și-au pus „umărul” ca să ajungă mama Dvs. în Siberia?

Elena Gidilica: „Noi am știut din prima, noi îi știm, dar nu le-am purtat pică nici doamnei celea, nici domnilor care au făcut listele.”

Europa Liberă: N-a căutat niciodată să se răzbune?

Elena Gidilica: „Absolut. Niciodată, niciodată!”

Europa Liberă: A fost iertătoare?

Elena Gidilica: „Da. Ea a spus așa: „Ei au primit ordin”. Sigur că pe dânșii îi durea și ei n-au fost în capul mesei și n-au cântat osanale la noi la masă.”

Europa Liberă: Dar au recunoscut cei care au turnat-o?

Elena Gidilica: „Nu! Dar a venit din a treia generație a lor o doamnă, a cuprins-o pe mama și i-a spus: „Nu cumva vreun blestem m-a ajuns că eu nu pot să am copii?” Dar mama i-a spus: „Nu, dragul chiochii, nu, n-am blestemat pe nimeni. Eu mă tem de Dumnezeu, dar de aiștia oameni nu mă tem, nu mă tem de nimeni”. Și la o masă de pomenire a fost doamna ceea și s-a ridicat în picioare și a spus asta, ceea ce vorbesc eu acum. Chiar dacă îi cunoșteam, mergeam pe lângă porțile lor, pe lângă gardurile lor, dintr-o familie nu s-a ales nimic, absolut nimic... Asta a fost voia lui Dumnezeu, dar, spre regretul sau spre fericirea mea, abia anul trecut, pe data de 23 august, când se comemorează victimele staliniste și naziste, am putut face cunoștință cu dosarul mamei mele.”

Europa Liberă: Și ce era scris acolo?

Elena Gidilica: „Și vreau să zic așa, am citit filă cu filă ca până la urmă să scrie „pe nedrept au deportat-o”. Și încă acolo mai sunt capsate foi care nu mi s-a dat voie să le citesc.”

Europa Liberă: De ce?

Elena Gidilica: „Acolo sunt numele turnătorilor.”

Europa Liberă: Și nu v-au dat acces ca să cunoașteți aceste nume?

Elena Gidilica: „Da, ca să nu ne răzbunăm probabil că... A fost o viață enorm de grea.”

​Europa Liberă: În chinuri...

Elena Gidilica: „Foarte grea, în chinuri. Cum am menționat anterior, mama se îmbolnăvește, se îmbolnăvește grav, pentru că ea acolo a fost și înghețată, dacă la 11 ani ea lucrează ajutor de păscător de vite, iar în primăvara anului ’50, ea-i ajutor de tractorist. Vă puteți închipui – o fetiță de 12 ani să fie ajutor de tractorist?! Ea a avut atâtea cazuri în urma cărora trebuia să fie moartă și a scăpat. A scăpat! Și ea întotdeauna spunea așa: „Dumnezeu m-a scăpat”.”

Europa Liberă: Credința în Dumnezeu i-a fost salvarea.

Elena Gidilica: „Da, credința în Dumnezeu. Eu mă trag dintr-o familie foarte credincioasă, foarte credincioasă pe linia bunicii Elena care a fost deportată, ea s-a căsătorit cu soțul ei, bunicul meu Ion, aici a fost copacul cu rădăcinile adânci-adânci, că ei au deținut acele pământuri, ei au avut, într-adevăr au fost oameni înstăriți. Eu nu pot spune că ei n-au fost înstăriți.”

Europa Liberă: Dar prin muncă și-au făcut averea?

Elena Gidilica: „Prin muncă! Și actele justificative le am și-s în original câte pământuri ei au avut și ele au fost date toate în gospodărie, în colhoz, când atunci nici măcar nu i-a întrebat nimeni nimic. Deci, atunci când au fost deportați, lor le rămăseseră ultimele 10 hectare de pământ. Și vreau să spun că eu am un certificat, îl am cu mine aici, unde se certifică faptul că străbunica mea, Natalia Stârcu, în 1933, a mers în Grecia, ea nu s-a putut

apropia de Muntele Athos, dar a fost la Biserica cu hramul Tuturor Sfinților de acolo. Și certificatul e în limba română, sigilat, precum că ea dăruiește o sumă anume de bani și ce pânze pentru rame la icoane. E ceva deosebit... Și ea mergea foarte mulți kilometri pe jos, pe gheață, pe frigul acela și nu avea bani să-și procure bilet să urce în vagon, dar se băga între verigile care leagă vagoanele și se ținea de verigile celea de fier și când ajungea acolo, la Celeabinsk, mâinile îi erau atât de înghețate că nu putea să le desprindă. Ea a trecut prin ceva de neimaginat.”