Recentul referendum eșuat din România a tot insistat pe „familia tradițională”, dar puțini au încercat să definească ce este aceea, acea „familie tradițională”, care se spune că ar forma bazele societății în România și Republica Moldova.
În ce categorie s-ar încadra „familia tradițională” și prin ce s-ar distinge ea de tipul de familie din Occident?
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Dan Alexe (Bruxelles)
În realitate nu există nici în Occident un singur tip de „familie tradițională”. Un model ar fi cel nordic, al familiei mononucleare responsabile, cea care se rezumă la tată, mamă şi copii.
Antropologul şi sociologul francez Emmanuel Todd promovează teoria că avansul Occidentului în istoria modernă se datorează importanţei familiei mononucleare responsabile, cea care se rezumă la tată, mamă şi copii. Altfel zis, Todd merge dincolo de teoria clasică a lui Max Weber, potrivit căreia la originea progresului modern ar fi stat etica protestantă – calvinisto-olandeză – a muncii.
Emmanuel Todd afirmă, că, dimpotrivă, protestantismul s-a extins în nord tocmai datorită familiei mononucleare. El s-a implantat în acele ţări nordice, precum Olanda, în care funcţiona deja familia mononucleară absolută, în care copiii părăseau devreme domiciliul familial, căutând de lucru şi devenind astfel adulţi întreprinzători.
Celelalte trei tipuri de familii ale lui Emmanuel Todd sunt „familia egalitară”, prezentă în Franţa, Spania şi nordul Italiei; „familia arboriferă” reprezentată în ţările germanice, cu excepţia amintită a Olandei şi a scandinavilor, şi „familia comunitară”, la mediteraneeni şi la ortodocşii est-europeni şi balcanici, făcători de copii mulţi, săraci şi leneşi.
Familia comunitară ar justifica importanța fascismului şi a comunismului în Italia, Grecia şi Europa de Est. Aceeași familie comunitară explică și absenţa tendinţelor individualiste în societăţile balcanice. Faptul că ţăranii continuă să-şi ridice casa lângă ograda părinţilor, în loc să se debaraseze de ei ca nişte adulţi responsabili. Faptul că în Italia există fenomenul de masă al acelor bamboccioni (bebeluși adulți, „bebelăi”), adulţi de peste 30 de ani, care continuă să locuiască cu părinţii, în vreme ce în Olanda, părinţii îşi dau literalmente afară din casă odraslele în momentul în care devin adulţi.
De aceeaşi natură e şi faptul că în România generaţii de părinți şi-au lăsat copiii să fie crescuţi de bunici, sub pretextul facil al lipsei de timp. Cu atâtea tabieturi balcanice, nu putem spune că românii sunt poporul cel mai ocupat din lume, şi cu toate astea convenţia socială e că bunicii trebuie să locuiască împreună cu proaspăt căsătoriţii pentru a le creşte copiii, deseori într-un climat socio-afectiv sufocant. Tinerii porumbei stau cu socrii, aceştia crescând odraslele, însă menţinând şi infantilizarea generaţiei intermediare.
Ce nu ne-a spus referendumul este că noua „familie tradițională” în România și Moldova este nu „mononucleară”, ci foarte des chiar „monoparentală”, unul din părinți fiind plecat la muncă în străinătate. Când sunt plecați chiar amândoi, copiii sunt crescuți de bunici.
Cam asta ar fi o imagine mai exactă a „familiei tradiționale”, combinată cu faptul că foarte adesea ea este din oficiu monoparentală, copilul crescând fără tată sau mama.