„Este un război perfid” | Laureata premiului Nobel, scriitoarea Svetlana Aleksievici despre Rusia și Belarus

Într-un amplu interviu pentru Serviciul belarus al Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, Aleksievici a vorbit despre război, belaruși, emigrație și revoluții. Scriitoarea, născută în Ucraina, lucrează acum la o carte despre invazia rusă în țara vecină.

- Câteva dintre cărțile dumneavoastră vorbesc despre experiența războaielor: „Războiul nu are chip de femeie” - despre cel de-al Doilea Război Mondial, „Soldații de zinc” - despre războiul din Afganistan al URSS. Războiul actual al Rusiei împotriva Ucraina are aceeași față? Sunt toate războaiele similare sau acesta este unic, într-un fel anume?

Svetlana Aleksievici: „Ceea ce au în comun toate războaiele este că trebuie să mori. Urmăresc un blog și acolo, în fiecare zi, apar fotografii noi ale tinerilor ucraineni uciși. Îmi amintesc imediat de fotografiile cu băieții morți pe care mi le arătau femeile care au trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial. Acest sentiment al dispariției unui om – unește toate războaiele. Se pare că acest război este diferit, probabil din cauza că este unul perfid. Nimeni nu se aștepta la asta, noi am fost crescuți în idealismul sovietic că cel de-al Doilea Război Mondial este ultimul mare război. Protagonistele mele din „Războiul nu are chip de femeie” mi-au povestit că au folosit toate gloanțele pentru salutul victoriei, pe 9 mai 1945. Li s-a părut că nu va mai exista niciodată un astfel de război.”

Particularitatea acestui război este inteligența artificială

Dar nu a trecut nici măcar o sută de ani. O particularitate a acestui război este inteligența artificială, dronele. Omul caută să ucidă pe altcineva, dar nu să moară el însuși. Eroii și eroinele din cărțile mele despre cel de-al Doilea Război Mondial au spus că erau cu toții gata să moară. Acum, omul nu vrea să moară. Dronele de astăzi, de deasupra Moscovei, erau de neimaginat. Noile tehnologii sunt ceva deosebit în acest război. Orice altceva - nu. Apoi, mai este brutalitatea armatei ruse. Este ceva inexplicabil. Am auzit atât de multe povești de la belaruși, ucraineni și ruși despre cel de-al Doilea Război Mondial. Am auzit multe povești de groază, dar cruzimea actuală a rușilor nu poate fi explicată.”

Svetlana Aleksievici la Târgul de carte „Open Books”, Vilnius, Lituania, 24 septembrie 2022.

- Zilele trecute am citit o postare pe Facebook a sociologului rus Aleksei Roșcin, care spune că a intervievat mai mulți oameni din regiunile Rusiei în legătură cu războiul și i-a rugat să-și descrie emoțiile. Printre cele mai frecvente răspunsuri au fost: furie, indignare, admirație, regret, entuziasm. Dar aproape nimeni nu a spus că simte rușine pentru ceea ce face Rusia. De ce? Și îi va fi rușine cuiva în Rusia, vreodată, pentru acest război?

Svetlana Aleksievici: „Cândva, posibil, următoarelor generații. Sunt și acum destui oameni cu conștiință în Rusia cărora poate că le va fi rușine. Oamenii s-au jucat de-atâtea ori de-a războiul. Pentru mulți, acest război este același joc, însă undeva departe, în Ucraina. Poate că, după apariția dronelor de deasupra Moscovei, această percepție se va schimba pe înțelegerea că războiul nu mai este acolo, ci aici. Poate că va apărea mai întâi frica și apoi rușinea.”

Putin a surprins poporul rus

- Vă surprinde ceva în reacția societății ruse la acest război?

Svetlana Aleksievici: „Acum locuiesc la Berlin. Zilnic, în chioșcurile de ziare văd caricaturi cu Putin. El nu m-a surprins. Dar poporul rus a fost surprins. Atunci când o femeie spune că a fost bombardată casa surorii sale din Harkov, și ea spune că îl iubește pe Putin... Cuvintele sale nu exprimă numai frică, ci și o sinceritate teribilă. Mă întreb adesea ce ar spune protagonistele din cartea mea „Războiul nu are chip de femeie” despre războiul actual. Din păcate, nu pot vorbi cu ele, nu mai sunt pe lume.”

- Să revenind la personajele din „Soldații de zinc” – războiul din Afganistan a durat 10 ani. I-a fost rușine vreunuia din interlocutorii dumneavoastră implicați în acel război?

Pe vremea lui Gorbaciov exista rușine

Svetlana Aleksievici: „Da, au fost unii cărora le-a fost rușine. Dar această rușine a apărut atunci când Gorbaciov a vorbit despre asta. Am întâlnit soldați care tocmai s-au întors din Afganistan, dar aceștia se comportau agresiv. După câțiva ani, însă, unora le era rușine. Unul din aceștia mi-a spus că a studiat hărțile Afganistanului, și că își mai aducea aminte unde armata sovietică a plasat mine. El vroia să le spună afganilor despre acele locuri, pentru ca oamenii să nu mai moară, din cauza minelor, după război. Nu toți erau rușinați, dar unii erau. Pe vremea lui Gorbaciov exista rușine. După ce timpul său a trecut, aproape că nu s-a mai vorbit despre aceasta.”

Scriitoarea Svetlana Aleksievici, la Kabul, Afganistan, 1988

- Sunt belarușii responsabili de agresiune? Sunt multe argumente contra: Lukașenko este ilegitim, este războiul său, belarușii au încercat să-l răstoarne în 2020, dar nu au reușit, armata belarusă nu este implicată direct în război, nicio rachetă sau dronă nu a zburat din Belarus spre Ucraina în ultimele șase luni... Sunt aceste argumente suficiente pentru a spune: belarușii nu sunt de vină?

Svetlana Aleksievici: „ Soldații ruși au adus din Ucraina o mulțime de bunuri de uz casnic: frigidere, mașini de spălat. La început, te trimiteau, pentru ei înșiși, în Rusia. Dar apoi a devenit dificil și în regiunea Gomel s-au deschis piețe în care si vindeau aceste lucruri. Iar belarușii le cumpărau. A fost foarte dureros pentru mine. Tolstoi a scris că omul este „fluid”. Discut cu cunoștințele mele din Moscova, iar unii spun: totul este complicat, poți privi lucrurile în moduri diferite, țara noastră este în război, ar trebui să fim alături de țara noastră. Am auzit aceste cuvinte de la oameni foarte inteligenți. În aceste 15 luni, de multe ori am simțit frică și rușine.”