Eu și câinele meu, Securitatea (35)

Eu și câinele meu, Securitatea (35) - amintiri în serial de N.C. Munteanu

Europa Liberă în direct

4 octombrie 2007

Moderatori: Ileana Giurchescu și Victor Eskenasy-Moroșan.

Eu și câinele meu, Securitatea (35)

După declarațiile din 13 și 16 aprilie 1977, în care făcusem pași serioși înapoi, știam că urma și bomboana de pe colivă: o mea culpa publică. Acesta era protocolul dării mele pe brazdă. Și eu nu voiam să repet public idioțeniile scrise în cele două declarații. Or băieții tocmai asta voiau.

Bine, am zis. Dar e o problemă: cazul meu nu e public decât în lumea restrânsă a presei, în care s-a aflat că aș fi aderat la protestele lui Goma, dar nimeni nu știe nimic despre scrisori, cui au fost adresate și nici ce cuprind. Eu nu pot să scriu hodoronc-tronc că-mi iubesc patria, că nu mai pot de dragul prestigiului ei în lume, că-l stimez pe tovarășul Ceaușescu, că regret ce i-am spus. Dar, dacă vor asta, eu le scriu! N-am nimic împotrivă, însă să-mi dea scrisoarea către Ceaușescu, să citez pasajele cele mai importante și poate public articolul chiar în Scânteia! Tovarășul Georgescu a sărit ca ars. Orice, dar numai asta nu. Atunci, să mă lase să ma gândesc și le scriu eu ceva drăguț. Tovarășul Georgescu s-a consultat cu superiorii și m-au lăsat să scriu ce cred eu. Dar, atenție, cu grijă!

Văzusem la Asociația cineaștilor un film american prost, dar cu un titlu bun: „Născuți pentru a pierde”. Filmul nara povestea unor motocicliști țâcniți, care distrugeau tot ce întâlneau în cale. Nu era „Portocala mecanică” și nici „Easy Ryder”. Era un film prost, de o violență gratuită, stropit cu tone de bulion.

În acel moment, pentru a contracara acțiunea începută de Paul Goma și mass media occidentale, care scriau frecvent despre cazul lui și erau foarte critice la adresa felului în care se respectă drepturile omului în România, partidul lansase o campanie de denunțare a „racilelor” democrațiilor occidentale. Prin contrast, firește, în România curgea lapte, miere și libertate. Campania era grețoasă și mai era și prost făcută.

Spre deosebire de ce publica presa de partid, articolul meu era blând și în răspăr cu propaganda. Începea cu imaginea unui oraș american calm, prosper, cu autostrăzi care te îmbie la drum, automobile frumoase, case cochete, magazine cu vitrine ademenitoare. M-am răfuit mai apoi cu banda de motocicliști și am trecut la ceea ce mă durea pe mine, începând cu „Statuia Libertății, o imagine seducătoare. A vedea însă ce se întâmplă în umbra ei e mai mult decât necesar. Altfel nu ești decât victima unei iluzii”. Or eu asta voiam: să văd Statuia Libertății, ca să nu fiu victima unei iluzii. N-am mai zis și „comuniste”, ca să nu exagerez.

Tovarășilor le-a plăcut la culme articolul, n-au băgat de seamă micile mele diversiuni și mi-au spus să-l public. Unde? În revista „Cinema”. Cum? Revista e aproape gata de a intra în tipografie. Nu-i nimic, te duci și spui că am spus „noi” să-l publice. Bine!

M-am dus la secretarul de redacție, o doamnă cu care eram deja la cuțite. Cu câteva zile înainte, refuzasem să particip la învățământul politic. De ce? Din principiu.

Pus pe cinema, am intrat în birou cu fața imposibilă a lui Clint Eastwood. I-am pus articolul pe birou și am tăcut. Ce-i asta? Un articol. E în sumar? Nu. Și? Îl publici. Da’ ce-i aici dragă, publică cine ce vrea?

Am schimbat registrul. Mi-am aprins o țigară și am slobozit lent un fum à la Humphrey Bogart. Am pus mâna pe telefon, am format tonul de oraș și i-am zis: Treaba ta, însă eu trebuie să-i anunț pe „tovarăși” că nu vrei să publici articolul. A sărit ca o harpie să închidă telefonul, scâncind înțelegătoare: Da de ce n-ai spus așa, dragă? E, știam eu că o să ne-nțelegem,Teddy.

Și știți mersul acela special al lui Robert Mitchum filmat din spate, legănând foarte viril din șolduri în timp ce iese din saloonul pe care l-a făcut praf? Ei bine, cu mersul acela am ieșit pe ușă. Însă îmi mai lipsea ceva. Am băgat încă o dată capul pe ușă, à la Walter Matthau, și i-am spus: Dacă se clintește o virgulă din articol, vă belește „organul”.

Dacă lucram la revista „Cinema”, trebuia să facem și puțin cinema. Cam ludic! Uneori am impresia nu numai că-mi lipsea o doagă, dar că eram nebun de-a binelea! Dacă știau tovarășii...

Dar ei aveau alte treburi. Si despre ele vom vorbi săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.