Eu și câinele meu, Securitatea (38)

Eu și câinele meu, Securitatea (38) - amintiri la microfonul Europei Libere de N.C. Munteanu

Europa Liberă în direct

25 octombrie 2007

Moderatori: Ileana Giurchescu și Victor Eskenasy.

Eu și câinele meu, Securitatea (38)

Trebuie să spun că din clipa în care am scris scrisorile și am fost sigur că au ajuns în Occident, am intrat într-un fel de schizofrenie. Eram acolo, în închisoarea numită România, și pe deasupra în mâinile Securității, dar am început să cred, să mă comport și chiar să mă simt nu numai eliberat, dar chiar și liber. Terminasem cu ei, le-am spus ce aveam de spus și cu asta gata. Terminasem cu ei, voiam să forțez lucrurile să evolueze cât mai repede. Într-un fel inconștient, probabil, chiar mă jucam cu focul, îmi forțam un noroc de care habar nu aveam. Dar nu mai aveam fricile care alcătuiesc rețeaua deasă care este probabil baza instinctului de conservare.

La câteva zile după ce intrasem în mâinile Securității și în redacție se știa deja ce făcusem, secretarul general de redacție Rodica Lipatti m-a anunțat să mă prezint la ședința de învățământ politic. I-am răspuns sec că nu particip. De ce? Pentru că eu nu mai servesc. De ce? Din principiu. Și cu asta am deschis o incredibilă cutie a Pandorei.

Refuzul de a participa la învățământul politic a generat nu mai puțin de șase documente în dosarul „Vrânceanu”, cele mai active fiind sursele „Anca”, „Laura” și „Cati”, care era și redactorul-șef al revistei.

De menționat ridicolul situației. Pe lângă faptul că, știe toată lumea, ședințele de învățământ politic erau un cumplit meșteșug de tâmpire, cea la care am refuzat să particip, cum nu participasem nici la altele, nici măcar nu s-a mai ținut. Din lipsă de combatanți. Asta n-a împiedicat declanșarea mecanismului vigilenței revoluționare. Semn că ridicolul nu ucide nici măcar sub comuniști.

În Nota-raport din 30 mai 1977, căpitanul Costică Tănase își informa șefii: „În ziua de 30 mai, sursa noastră «Cati» ne-a sunat la telefon comunicându-ne că, în lipsa ei din țară (a fost plecată la Festivalul Internațional de Film de la Cannes), redactorul Neculai Constantin Munteanu a fost invitat de către redactorul-șef adjunct al revistei Rodica Lipatti să participe la învățământul politic. Cu toate încercările de lămurire și influențare, Munteanu a refuzat să participe. Sursa «Cati» fiind informată de redactorul-șef adjunct, fiind sesizată de acest lucru, a hotărât să informeze conducerea Consiliului Culturii și Educației Socialiste considerând atitudinea lui Munteanu ca nefiind conformă cu atitudinea revistei «Cinema». Însă redactorul-șef Ecaterina Oproiu n-a mai așteptat răspunsul de la Consiliul Culturii și mi-a înmânat o adresă prin care mă anunța că am fost concediat, invocând nu știu ce articol din Codul muncii, ceva cu disciplina. Motivul era atât de cusut cu ață albă, încât după ce am fost concediat vineri 10 iunie, am fost rechemat la redacție luni 13 iunie. Explicația o găsim într-o Notă-raport întocmită la 23 iunie 1977 de locotenentul Vasile Măieran: „La întâlnirea de la 22 iunie 1977 cu sursa «Cati» au rezultat următoarele în legătură cu redactorul Munteanu C. Neculai: conducerea revistei «Cinema» a făcut propunerea în scris pentru ca acesta să fie scos din cadrul redacției. Principalul motiv îl constituie că cel în cauză a refuzat să participe la învățământul politic argumentând că face acest lucru din principiu. Chiar în discuții ulterioare cu diferiți redactori a păstrat aceeași atitudine de frondă. În prezent, Comitetul Consiliului Culturii a hotărât să nu dea curs propunerilor conducerii revistei, urmând însă ca de la 1 iulie 1977, odată cu aplicarea măsurilor de reorganizare, să fie scos. Menționez că, din partea redacției, i s-a solicitat să-și ceară transferul, găsindu-i-se două locuri de muncă la studiourile de la Buftea, însă Munteanu Niculae a refuzat”.

Așa că, cu începere de la 1 iulie 1977, n-am mai fost dat afară de la revista „Cinema”, am fost restructurat. Cu alte cuvinte, postul meu a fost desființat. Urma să mi se găsească o slujbă corespunzătoare, cum glăsuia hârtia de băgare afară.

Însă deja asta e o altă poveste și cu ea vom continua săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.