Anii scurşi nu au reuşit să atenueze sentimentul acut de şoc pentru mulți dintre cei care au pierdut pe cineva iubit atunci.
Duminică, 11 septembrie, se împlinesc 10 ani de la uciderea a aproape 3000 de oameni în câteva atacuri împotriva Statelor Unite coordonate de rețeaua teroristă Al Qaida. Cele mai sângeroase atacuri pe teritorul Americii din istoria acestei țări au declanşat două războaie şi au modificat aproape totul, de la călătoria cu avionul până la modul de funcționare al serviciilor de informații guvernamentale. Dar cei mai afectați au fost oamenii care i-au pierdut pe cei apropiați lor în atacurile de la 11 septembrie. La zece ani după acea zi plină de teroare, trei dintre aceştia şi-au împărtăşit gândurile corespondentei Europei Libere Heather Maher. Lucian Ştefănescu rezumă această relatare.
Înainte chiar de stingerea ultimului incendiu, atacurile teroriste împotriva Statelor Unite dela 11 septembrie 2011 au dobândit semnificație națională şi internațională. Pentru americani, cel mai mare atac din istorie împotriva patriei lor a fost o chemare la arme. Pentru restul lumii, priveliştea unei asemenea devastări în cea mai puternică țară din lume a însemnat că nicio țară din lume nu e la adăpost de terorism.
Dar pentru prietenii şi rudele celor aproape 3000 de oameni omorâți tragedia a fost adâncă şi profund personală. Şi deşi a trecut un deceniu de la ororile celei zile, anii scurşi nu au reuşit să atenueze sentimentul acut de şoc pentru mulți dintre cei care au pierdut pe cineva iubit atunci.
Zece ani în căutarea unei explicații
Pe 11 septembrie 2011, Kenneth Zelman, de 36 de ani, lucra la firma de asigurări pentru brokeraj Marsh & McLennan, care avea birourile în Turnul de Nord de la World Trade Center. Zborul cu nr 11 al companiei American Airlines pilotat de atentatori a lovit Turnul de Nord între etajele 93 şi 99. La etajul 99, Zelman a fost unul din cei 358 de oameni de la Marsh & McLennan care au pierit atunci. Fratele său Barry a încercat în aceşti zece ani să găsească o explicație pentru aceste atacuri. Imediat după tragedie a luat legătura cu familiile altor victime, care spuneau că sunt şi ele în căutarea adevărului cu privire la ce s-a întîmplat exact în ziua aceea, şi a răspunsului la întrebarea de ce Statele Unite au fost atât de vulnerabile. Zece ani mai târziu, Barry spune că încă încearcă să afle tot ce poate despre documentele oficiale de dinainte şi de după atacurile de la 11 septembrie. Aceste eforturi sunt însă îngreunate în parte de faptul că mii de documente legate de atacuri sunt încă ținute secrete de către guvernul american.
Trăiesc 11 septembrie în fiecare zi şi în fiecare dimineață când mă trezesc mă gândesc la asta, aşa că pentru mine nu e o comemorare cu adevărat.
„Nu ştiu de ce ei (n.red.: administrația Bush) au secretizat lucruri care nu trebuiau secretizate. Sunt atâtea lucruri care aşteaptă un răspuns, care nu se potrivesc. De ce armata nu a intervenit deloc atunci când avioanele au luat-o razna? N-am primit niciodată raspunsuri satisfăcătoare”.
Barry Zelman crede că atacurile de la 11 septembrie 2001 au schimbat America atât în bine cât şi în rău. E mişcat de valul de empatie care vine de la oameni străini în fiecare ani la comemorarea acelei zile, dar nu e de acord cu unele din prevederile legii numite Patriot Act, aprobată de Congres la doar câteva săptămâni după atacuri, care a mărit prerogativele guvernului de a-i supraveghea pe oamenii de rând în numele adunării de informații.
Pentru Barry Zelman, care se va afla la Ground Zero, comemorarea a fost uneori stricată de discursurile politicienilor, şi crede că anul acesta va fi la fel: „Se țin o mulțime de discursuri, se fac tot felul de comparații cu evenimente din lumii, şi politicenii folosesc asta ca platformă. Dar pentru mine e vorba despre pierderea a trei mii de vieți omeneşti, şi despre asta va fi vorba la fiecare comemorare. Trăiesc 11 septembrie în fiecare zi şi în fiecare dimineață când mă trezesc mă gândesc la asta, aşa că pentru mine nu e o comemorare cu adevărat. O trăiesc în fiecare zi”.
Omul cu eşarfa roşie
Alison Crowther spune că acum înțelege mai bine ce s-a petrecut atunci, dar că a fost nevoie de zece ani pentru asta. Fiul ei, Welles Crowther, în vârstă de 24 de ani, lucra pe 11 septembrie ca trader de capital la firma Sandler O'Neill & Partners din Turnul de Sud de la World Trade Center: „Bineînțeles că atunci când s-a întâmplat am fost cu toții şocați, şi ştiam că ne va trebui timp ca să punem laolaltă toate lucrurile întâmplate în acea zi, ca să înțelegem. Nu mi-a ieşit niciodată din minte. Soțul meu şi cu mine - şi sunt sigură că toți oamenii afectați - purtăm asta cu noi foarte adând în inimile noastre. A fost o oribilă pierdere de vieți omeneşti. Oameni atât de de treabă din toată lumea care se aflau acolo au fost ucişi. Treaba asta nu ne părăseşte niciodată.”
Zborul 175 al companiei United Airlines s-a ciocnit de Turnul de Sud la ora 9 şi trei minute dimineața, lovind direct între etajele 77 şi 85. La câteva secunde după aceea, Welles a sunat-o pe mama lui Alison din biroul său de la etajul 104 şi i-a lăsat un mesaj, spunând: „Mami, aici e Welles. Vreau să ştii că sunt bine”.
Welles Crowther a fost instruit ca pompier voluntar de la vârsta de 16 ani. La 11 septembrie 2001, când flăcările şi fumul au cuprins scările şi etajele de desubtul biroului său, Welles a coborât în haos. Folosindu-se pentru a-şi proteja gura şi nasul de eşarfa roşie pe care o purta la el din copilărie a salvat a zeci de oameni prinşi sub dărâmături. Judy Wein, unul din zecile de oameni pe care Welles i-a ajutat să iasă, sau i-a cărat afară, l-a numit „un erou incredibil”. O altă femeie salvată de el, Ling Young, a spus că Welles a fost „îngerul ei păzitor”. Echipele de salvare au găsit trupul neînsuflețit al lui Welles alături de acelea ale unor pompieri într-unul din holurile Turnului de Sud, numit Sky Lobby. Toți cei pe care i-a salvat îşi amintesc de el drept „omul cu eşarfa roşie”. Alison Crowther spune că purtarea curajoasă a fiului său pe 11 septembrie a dat celor pe care i-a lăsat în urmă mai mult decât o amintire mândră: „Ne-a lăsat o amintire frumoasă. A salvat multe vieți în ziua aceea, a înfruntat curajos de multe ori ororarea din Sky Lobby şi devastarea de vieți omeneştie de acolo, scoțând oameni din Sky Lobby. A fost un mare act de curaj şi de altruism. Şi noi încercăm să-i ducem povestea mai departe cu mesajul că asta a făcut Welles, dar asta e în fiecare dintre noi - să aducem binele în lume. În fiecate zi sunt ocazii pentru fiecare dintre noi să alegem să facem lucrul care trebuie, lucrul bun - să-i ajutăm pe ceilalți.” Alison Crowther va marca trista aniversare la Ground Zero în New York, cântând ca de obicei la vioară într-un concert în memoria victimelor.
Apelul telefonic ca un dar
Fiul lui Alice Hoaglund a încercat şi el să-şi ajute semenii înainte de a muri în 11 septembrie 2001. Mark Bingham, de 31 de ani, făcea parte din grupul de pasageri aflați la bordul zborului 93 al companiei United Flight care, după ce au aflat că avionul a fost deturnat, şi era probabil pilotat spre clădirea Capitoliului, s-au repezit în cabina de comandă, încercând să-i învingă pe terorişti.
Mingham avea o firmă de relații cu publicul, şi juca cu pasiune rugby în timpul liber. Era şi un homosexual declarat care a ajutat la înființarea Asociației Internaționale de Rugby a Homosexualilor. La 11 septembrie 2001, se afla la bordul zborului 93 în drum de la Newark, New Jersey, spre San Francisco, unde un prieten urma să se căsătorească. După ce teroriştii au atacat cabina de comandă şi i-au ucis pe piloți, pasagerii înspăimântați au început să sune la familiile lor.
Ne-a spus doar că ne iubeşte, şi că ne spune asta în caz că n-o să ne mai vedem nicioadată
Mark a sunat-o pe mama lui şi i-a lăsat un mesaj pe repondeur. Mama lui spune că nu era un mesaj de frică: „Nici măcar n-a vrut să ne spună ce intenționau să facă. Ne-a spus doar că ne iubeşte, şi că ne spune asta în caz că n-o se ne mai vedem nicioadată. Apelul acela telefonic a fost un dar, aşa îl consider eu, şi aşa îl voi păstra în amintire.
A însemnat foarte mult pentru noi că, în ultimele momente ale lui înainte de a se duce să se lupte cu teroriştii, gândul lui Mark au fost la familia lui şi la cât de mult o iubea”. Când un alt pasager a aflat vorbind la telefon cu soția lui despre cele două avioane care au intrat în turnurile dela World Trade Center, câțiva bărbați de la bord, între care şi Bingham, au decis să atace cabina de comandă în încercarea de a-i învinge pe terorişti. În timpul acestui contraac, avionul s-a prăbuşit în Shanksville, Pennsylvania.
Alice Hoaglund e consolată ştiind că fiul ei a încercat să lupte cu teroriştii, chiar dacă în cele din urmă şi-a pierdut viața: „Sunt atât de mândră că au putut să se adune şi să riposteze. Nu e nimic bun despre 11 septembrie, dar pe mine mă consolează mult că fiul meu a fost în stare să lupte umăr la umăr cu alți bărbați, şi asta e ce schimbă mult ziua aceea, chiar dacă până la urmă n-au putut să se salveze”.
La 11 septembrie, aşa cum face în fiecare an, Alice Hoaglund va marca trista aniversare cu familiile altor oameni ucişi în Zborul 93 într-o ceremonie la locul prăbuşirii avionului în Shanksville, Pennsylvania. Anul acesta însă, spune că se teme de viitor: „Sunt îngrijorată că după această a 10-a comemorare o să devenim mai îngăduitori cu noi înşine. Sunt foarte recunoscătoare de câte ori se apropie 11 septembrie pentru că dă Americii ocazia să reflecteze şi să se reîntoarcă la chestiuni nerezolvate, şi trebuie să facem asta pentru că trăim încă sub spectrul terorismului, Al Qaida şi Al Şabab, şi toate urâtele mutații ale terorismului în toată lumea”.